O chiftea pe daiboj

Săptămâna trecută, mă îndreptam cu mașina spre Uniunea Scriitorilor. Când am ajuns în Piața Romană, în fața ochilor mi s-a deschis o imagine care m-a făcut să cred că am halucinații. O coadă teribilă, apocaliptică aș fi tentat să zic, începea de pe bulevardul Magheru, continua pe trotuarul din zona în formă de arc de cerc a Pieței și se pierdea undeva pe bulevardul Dacia. Puhoi de lume, sute, și sute, și sute de oameni, cei mai mulți tineri, cuprinși de un soi de bizară dorință neînfrânată, se înghesuiau unii în alții (desigur, nici nu se mai punea problema să țină cumva cont de restricțiile impuse de starea de pandemie!).

În fața unui asemenea tablou, am rămas perplex, ca, de altfel, orice privitor inocent, adică necunoscător al situației de fapt. Oricât m-am străduit, n-am putut înțelege ce-i mâna pe acei inși la luptă, care era sensul îmbulzelii neomenești. O clipă, chiar mi-a trecut prin minte gândul absurd că s-au întors vremurile demult apuse, cele crunte, când nu găseam nimic să cumpărăm, fără să stăm la cozi kilometrice, probabil nici măcar frânghia cu care să ne spânzurăm de atâta amar. Pe urmă, mi-am spus că nu e posibil așa ceva, explicația plauzibilă este mai degrabă alta: precis se toarnă un film de reconstituire a istoriei recente, iar gloata din stradă e formată din figuranți care participă la realizarea unei secvențe din producția cinematografică.

Mai târziu am aflat adevărul și el e mai rău decât în cele mai negre vise. Oamenii aceia tineri se îmbulzeau, se călcau-n picioare, pierdeau ceasuri întregi în frig, fiindcă patronul unui local de profil avusese ideea trăsnită să ofere oricărui doritor câte un burger gratis! Dumnezeule mare, care e nivelul nostru de civilizație, de cultură, de mentalitate, care ne sunt așteptările și, în fond, care e setul nostru de valori, dacă atâția dintre noi sunt gata să piardă ore și ore din viața lor pentru o chiftea obținută pe daiboj? Și care e viitorul acestui popor (n-ar fi greșit să punem în loc de cuvântul popor cuvântul populație), nu ne amenință un fel de deșertificare a minților? Repet: erau cu precădere tineri cei care compuneau coada înfricoșătoare. De aceea mă întreb fără să răspund: timpul, bunul nostru cel mai prețios, pentru ei valorează atât de puțin, mai nimic, nimic, din moment ce sunt dispuși să-l irosească în felul acesta?

Un calcul deloc complicat ne arată că în cele trei-patru ceasuri petrecute în buluceala stradală de iarnă, oamenii aceia tineri ar fi putut citi măcar o sută de pagini dintr-o mare carte, ar fi putut învăța.