Cu viața de partid, cum rămâne?
Nu știu alții cum sunt, dar eu unul sigur nu sunt făcut pentru viața de partid. Mă întorc, vrând, nevrând, la titlul cărții noastre de Convorbiri. Nu numaidecât pentru că mi-ar veni greu să respect decizii colective, în cazul în care n-aș fi de acord cu ele. Am mărturisit altă dată că n-am ieșit decât extrem de rar din reuniunile conducerii PAC cu exact aceleași opinii cu care intrasem. Dar am reușit de cele mai multe ori să-mi înfrâng impulsul de a-mi păstra opinia în pofida majorității. Sigur, au existat împrejurări în care n-am cedat presiunii colegilor mei. Am mers însă totdeauna pe mâna majorității. Au fost și cazuri în care majoritatea a mers pe mâna mea. Dificultatea cea mai mare a vieții de partid trebuie căutată în altă parte, și anume, când, odată însușită opinia majorității, să fii capabil s-o susții public cu convingere și cu argumente proprii. Cel puțin ca lider de partid, nu e deloc ușor să-ți reprimi subiectivitatea, nu atât cât ca să accepți, cât ca să exprimi public o opinie în care nu crezi decât în parte. E riscul democrației de partid. În PCR, în PSD, lucrurile stăteau cu siguranță altfel. În aceeași ordine de idei, am căutat ani la rând un purtător de cuvânt al PAC. Puțini știu ce rol îi revine acestuia într-un partid. Oamenilor cu personalitate nu le poți pune în gură orice declarație, celor fără personalitate, degeaba le pui. (Ai văzut, dragă Daniel, că nu i-a trebuit nici o săptămână noului purtător de cuvânt al PSD, fostul ministru al Culturii, Lucian Romașcanu, să determine stoparea colaborării partidului său cu un important post de televiziune, dintr-o emisiune a căruia a fost pur și simplu dat afară.) Liderul se află într-o situație și mai inconfortabilă. Comunicatele publice constituie altă problemă. Ele pot angaja partidul pe o pantă nu totdeauna acceptabilă. Comunicatele PAC le-am scris multă vreme cu mâna mea. Am apelat în două rânduri la alții, la Mircea Nedelciu, înainte de a se îmbolnăvi, și la Mihai Zamfir. Doi intelectuali cu condei. Experiența n-a dat rezultate. Comunicatele redactate de ei, de obicei, admirabile literar, n-aveau decât o legătură relativă cu limbajul politic. În sensul de a fi înțelese de un public cât mai larg. Se mai întâmpla ca și cele scrise de mine să iasă din tipìc. Dar spre deosebire de oricine altcineva, mie mi se trecea cu vederea. Sau așa îmi închipuiam la data aceea. Ca să fiu drept cu Nedelciu, trebuie să adaug un lucru: textul pe care l-am citit în 1996, la reuniunea organizată de ziarul „Adevărul“ cu cei 18 candidați la prezidențiale, a fost redactat de el. Mai mult, ideea însăși a fost a lui. Ideea consta în a afirma categoric rolul informației în deținerea unei puteri reale în stat și în societate. Pe scurt, cine are informația, deține o pârghie majoră a puterii politice. Puțini bănuiau atunci că vom putea verifica adevărul acestei idei, cu asupra de măsură, în deceniile care urmau să vină. Nu pot să-ți spun, prietene, câți susținători mi-a atras această idee. Printre ei, Gabriel Liiceanu, conform propriei mărturisiri.
Viața de partid de toată ziua consta în multe alte lucruri: eternele ședințe (dacă înainte de 1989, n-am participat la niciuna, după 1989, m-a bătut Dumnezeu cu măcar una sau două pe zi), întâlniri peste întâlniri, la sediu sau, cum se spunea, în teritoriu, 7 zile din 7 și 24 ore din 24. Viața de partid este în fond una non stop. Te întrebi când dormeam? Când mă odihneam? Când îmi vedeam de familie? Când îmi permiteam un mic concediu? Nu mai țin minte de cum reușeam să fac și alte lucruri. Știu, ți-am mai spus, că vinerea îmi țineam orele la Facultate. Nesmintit. Sâmbăta plecam la Sibiu, în circumscripția mea electorală. Reveneam duminică seara, iar de luni până joi, la Parlament. În campaniile electorale, stăteam în București doar vineri. Am renunțat în 1992 la cronica literară a României literare fiindcă n-aveam cum să citesc o carte pe săptămână. M-am mulțumit, cum știi, să scriu editoriale, adesea legate de locuri și întâmplări din perindările mele prin țară. Mi-am petrecut un deceniu din viață, în aceste condiții, azi aici, mâine-n Focșani, cu satisfacții mai mici sau mai mari, apăsat de răspunderi pe care mi le asumasem singur și nesilit de nimeni, cu ochii scoși de epuizare, chiar și când, în câteva rânduri, m-am lăsat de fumat, fiindcă îmi sporea oboseala, am apărut mai în fiecare seară la televiziuni, asta uitam să-ți spun, care, din fericire, erau incomparabil mai puține decât sunt astăzi, am bătut străzile și piețele orașelor și satelor ca să mă întâlnesc cu oamenii și să le vorbesc, pe cât posibil, pe limba lor. Și așa mai departe.
Timp pierdut? Nu, nicidecum, ți-am mai spus, am învățat multe în anii petrecuți în politică. Dacă l-aș fi considerat pierdut, n-aș fi pornit la bătrânețe, cu ajutorul tău, în căutarea acestui trecut.