Miniproze de Olimpiu Nușfelean

Vînzătorul de ciuperci

Stătea pe dalele ce mărgineau parcarea. Era o parcare mică, în care nu încăpeau mai mult de zece mașini, umbrită într-un colț de un mesteacăn căruia oamenii primăriei îi scurtau crengile în fiecare primăvară. Dar, în ciuda coroanei sale sever împuținate, mesteacănul tot își arunca umbra peste vreo trei mașini. În umbra acelui copac era el așezat și mînca.

Eu sînt culegător de ciuperci, îi spuse Izabelei. Am făcut treizeci de lei. De cinci lei mi-am cumpărat salam și pîine. O femeie din piață mi-a dat o ceapă, așa, pe degeaba. Cu cinci lei merg înapoi, îi dau nașului în tren, cu cinci vin peste două zile, și rămîn cu cinșpe. Cam acesta mi-i cîștigul.

Cinșpe lei! Își zise Izabela în gînd. Ce-s ăștia?

Își desfăcea bagajele din portbagajul mașinii, abia se întoarse dintr-o ieșire la munte, luă două sandvișuri cu șuncă și unt, rămase în lada frigorifică, și le întinse omului. El le luă, mulțumind. Le puse într-un rucsac ponosit, în care avea niște pungi de plastic goale și niște ziare mototolite.

Le duc acasă. Le fac o surpriză la copii.

Era îmbrăcat neglijent, cu haine de căpătat.

Ai copii?

Doi. Și muiere.

Le-ai cumpărat ceva?

Am aici bomboane, de la o doamnă de la chioșc. Desfăcu dintr-un ziar un pumn de bomboane mentolate învelite în foițe transparente de celofan. Ia și dumneata!

Lasă, du-le copiilor.

Cu un gest rapid, aproape negîndit, Izabela scoase din portofel o bancnotă de o sută de lei și i-o întinse.

Ia asta! Le cumperi ceva la copii.

Omul se uită la hîrtia abia desfăcută din strînsoarea portmoneului și apoi la Izabela. Avea o privire scrutătoare și tristă, desprinsă dintr-o față tuciurie, izvorîtă din doi ochi negri parcă hăituiți, dar încurajați de gestul femeii. Ar fi vrut să și rețină banii, dar și să-i dea înapoi.

Nu, nu, nu trebuie!…

Ia-i!

O să vă aduc ciuperci, spuse punînd banii cu grijă în buzunarul cămășii.

Lasă, du-te în pace la ale tale. Și Izabela intră în casa scărilor.

Peste două zile, dimineața, omul era în parcare, în locul unde șezuse și mîncase pîinea cu salam, cu un coș plin de ciuperci. Era îmbrăcat în aceleași haine. Stătu vreo două ceasuri acolo, apoi plecă la piață. Peste două zile, reveni cu același coș încărcat cu hribi și gălbiori.

Cu cît dai kilogramul? îl întrebă în treacăt instalatorul, care se pregătea să ridice un capac de la canalizare…

Nu-s de vînzare. Sînt pentru doamna de aici.

Care doamnă?

Doamna cu blugii cu trandafiri roz.

Bine, zise instalatorul.

Trecuse mai bine de o săptămînă, cînd Izabela ieși la mașină să plece în oraș.

Doamna, doamna!… strigă omul cu coșul iarăși plin.

Izabela îl descoperi surprinsă în umbra mesteacănului.

V-am adus ciupercile. V-am spus.

Dar nu, nu…

Eu sînt culegător de ciuperci. Asta mi-i munca. Nu primesc pomană. Spuse asta și o privi hotărît, cu fața lui tuciurie. Aduceți niște pungi, să le punem cu grijă. Sînt proaspete. Culese de ieri.

 

Blestemul

Locuia într-o colibă, la marginea satului. O încropise din panouri de pal și bucăți de tablă galvanizată adunate de pe unde s-a nimerit. Pusese niște geamuri care nu se deschideau, aduse de la oraș, de la demolarea unui bloc învechit. Avusese cîndva o casă adevărată, cu curte, grădină, vite și galițe. Renunțase treptat la ele și adăstă aici, înconjurat de pruni, meri și tufe de măceși, de bălării pe care le cosea o dată pe an, în mijlocul verii.

Stătea în gura colibei și fuma. Ce să facă altceva? Nu-i trebuia mare lucru pentru ale gurii. Vara se scălda în rîul ce curgea la cîteva sute de metri de el. La marginea satului sau la marginea cîmpului. Poate își alesese în cele din urmă acest loc pentru viețuire ca să urmărească mai de aproape efectele blestemului.

Era în puterea vîrstei, întors în sat la mulți ani după război, umblat prin Siberia, dus acolo cu forța, apoi prin alte locuri din Rusia, cînd a venit peste sat colectivizarea. N-o voia nimeni. „Cei de sus“ insistau. Într-o zi, la ieșirea din biserică, el, Ion a Marișcăi, i-a blestemat: să n-aibă parte de ogoarele furate de la oameni! Preotul a fost cam jenat de ieșirea lui. În fața bisericii?!… S-a făcut ceva zarvă. Enoriașii au ascultat, au vociferat și ei, apoi s-au dus pe la casele lor. Ion a Marișcăi a fost urcat într-o mașină a Securității și dus la oraș. Cînd s-a întors în sat, după cîțiva ani, avea barbă lungă și sprîncenele căzute peste ochi. Ca un pustnic. Și s-a pustnicit…

Încet-încet s-a lăsat de toate. Și s-a mutat în coliba de la marginea cîmpului. Sătenii îl socoteau un ciudat, nu prea intrau în vorbă cu el. Dar, ceea ce era mai curios, oamenii simțeau că îi privește de sus, ca un filosof. Și aveau de ce. Încercau să-i ceară să le facă anumite vrăji, dar el refuza purtat de știutele lui.

Avea niște știute ale lui. Blestemul s-a prins. De asta sătenii erau convinși. Cîmpul, din an în an, dădea tot mai puține roade, ceea ce ducea la scandaluri, schimbări de conduceri în sat sau la oraș, nemulțumiri tot mai negre ale celor de sus… Cu vremea, ogoarele deveneau un deșert plin de bozii și spini.

Da, Ion a Marișcăi era un vrăjitor. Vrăjile nu le faci toată ziua. O dată și bine. Știa el ce știa. Doar a bătut toată Rusia. A văzut ce era acolo, înainte ca să vină aici Colec ti vizarea. Nu i-a fost greu să ghicească ce urma și în satul lui. Blestemul lui era așa, o izbucnire de moment. Adevăratul blestem l-au adus cei cu colectivizarea. „Ei“, luînd pămînturile, le-au luat oamenilor dragul de muncă. Oamenii nu mai munceau cu drag. Ce mare scofală? Cui să i-o spună? Nu mai avea chef de alți ani de ocnă.

 

Spărgătorii de nori

Lăsați, dracilor, norii în pace și nu-i mai întărîtați!…

Așa striga lelea Fira, din fereastra cocioabei ei, la mucoșii care stăteau în mijlocul cărării și trăgeau cu praștiile în nori.

Taci, cotoroață!… roanță!… roanță!… Dacă nu-ți place, încalecă mătura și ia-o la galop peste miriști!…

Așa-i răspundeau copiii din mijlocul cărării și trăgeau mai departe cu praștiile în nori. Niște prașcăi, niște mucoși, adunați de pe ulițe ca să-și facă de cap neluați de nimeni la rost. Cine să-și pună mintea cu ei? Trăgeau cu praștia și fumau țigări răsucite din frunze de floarea-soarelui.

Lelea Fira era sfrijită și gîrbovită, trecută de mult de vîrsta biblică. Numai gura era de ea.

N-auziți să nu mai vă faceți de lucru cu norii?

Norii erau deși și groși, lăsați aproape pe pămînt, curgeau de pe dealul din preajmă ca un șuvoi de ape imaginare, zburînd pe deasupra copiilor ca niște enorme aripi de vultur. Cărarea urca și ea pe deal iar copiii încercau s-o urmeze, ca să fie mai aproape de nori.

Se luau la întrecere: care nimerește mai repede un nor!

Poate îi spargeți! avertiza lelea Fira cu un glas pițigăiat și disperat.

Iar ei chiar asta voiau: să spargă norii. Puneau pietricele în praștie și trăgeau în sus. Și reușeau. Firicele de apă începeau să curgă din burta norilor, ca din ugerul unor vaci enorme care nu-și mai puteau ține laptele. Apoi unul

dintre copii, mai zănatic, puse în praștie un șurub de fier, mai greu, și-l azvîrli cu putere spre un nor burtos. Șurubul sparse norul, determinînd o țîșnitură puternică. În iureșul apei, burta norului nu mai rezistă și plesni toată. Un șuvoi de apă imens se prăvăli exact peste casa lelii Fira și-o luă cu el peste miriști, ca pe o coajă de nucă.

Lelea Fira țipă îngrozită, strigă după ajutor, dar nimeni nu o auzi, în afară de copiii care o priveau mîndri de isprava lor: au spart un nor cu praștia! Ei țipau victorioși și rîdeau, urmărind cum cocioaba lelii Fira era dusă de viitură ca o barcă gata să dispară în frămîntarea de valuri și noroaie.

Prinși de spectacol, copiii nu mai observară cum de pe deal coborî peste ei un șuvoi mai mare decît cel care luă casa lelii Fira. Un torent. Nici nu mai apucară să se uite unul la altul și să se întrebe ce se petrece. Dispărură în amestecul de ape, pietre, frunze și crengi de copaci, fără să mai afle vreodată, cu o altă minte, ce s-a întîmplat în cele din urmă cu cocioaba lelii Fira.

 

În lan

Ion și Măria stau în umbra lanului de secară. Nu-i nici un copac în apropiere, așa că stau feriți lîngă holdă. Secara e înaltă, mai înaltă decît a fost anul trecut, vremea a priit semănăturii, firele sînt zvelte și dese, neîngenuncheate de greutatea spicului, așa că, între dejun și prînz, încă mai țin răcoare, în margine, lîngă cîmpul de iarbă. Dincolo de parcela unde cosește Ion e un pîrîu și, dincolo de pîrîu, începe un deal, ce tot crește, cu răzoare și rugi, cu pîlcuri de aluni și, mai sus, de carpeni.

Ion gustă din ce i-a adus Măria: plăcintă cu slănină, brînză și ouă, aproape ca pasca de Paști, învelită în ștergar, caldă încă, ceapă verde și ridichi, dar și un gît de țuică. Măria n-avea nicio obligație să-i aducă de mîncare la cosit, era, probabil, un aranjament între mama lui și mama Măriei, care erau prietene – poate îi dau laolaltă –, dar fata se bucura să fie aici și se uita din cînd în cînd peste cîmp, cu alternanța lui de tot felul de parcele, lungi, semănate cînd cu grîu sau secară, cînd cu porumb sau trifoi. Nu erau singuri în tot cîmpul, dar ceilalți își vedeau de ale lor, mai departe. Se auzea cîte un „hăis!“ sau un „cea!“, spre vitele care trăgeau vreun car cu fîn…

Ion se lăsă pe spate și privi în sus, îndelung.

No, ce-i, Ioane, ț-a și somn…

Nu mi-i somn. Mă uit șî io așa, în sus.

Uită-te, da’ mai ie o gură de țuică.

Ieu, ieu, da’ tu, Mărie, tu nu te uiți niciodată în sus?

Mă uit, mă, Ioane, da’ de ce să mă uit?

Măria scotoci în coșul cu mîncare și mai scoase o bucată de mălai frămîntat cu lapte dulce și o ulcică de lapte prins?

Nu iei niște lapte prins, să te mai răcorești? Îi încă rece.

Ieu, ieu. Da’ tu, Mărie, cînd te uiți în sus, vezi stelele?

Mă uit, da’ ce stele să văd? Unde vezi tu stele?

Păi sînt, pe cer, da’ amu nu să văd din cauza soarelui. Da’ sînt! Clipesc în continuare, ca șî noaptea. Vezi, acolo, dincolo de soare e steaua Pistol, pe lîngă care soarele nost îi nimic. N-o vezi cu ochiul liber, nici cu telescopul, da’ soarele nost îi nimic pe lîngă ie. Dacă ar fi în locul soarelui, ne-ar arde de tot.

De unde știi tu asta?

De la domnu’ învățător Alexandru. Stăm sara la o bere șî-mi vorbește de stele.

Vorbiți voi de stele…

Da, vorbim, mai fain ca la școală…

Mai ia o îmbucătură de lapte cu mălai dulce!

Iau, iau, și Ion ia o îmbucătură de mălai și soarbe lung din ulcica de lapte prins, pe care Măria l-a amestecat cu lingura, să poată fi sorbit.

Sînt milioane de stele șî nimeni nu-i pe ele.

Ei șî?

Păi, Mărie, știi ce m-am gîndit: io-ți dăruiesc o stea! Care vrei. Uite, ți-o dau pe Sirius. Îi o stea pereche… Cea mai strălucitoare stea văzută de pe pămînt.

Cum mi-o dai. Doar nu-i a ta.

Ți-o dau. Să fie numai a ta. Șî să vedem cine zice că nu-i a ta? Să-mi aducă act că-i a lui. Io am zîs primul!

Șî ce să fac cu ea?

Păi tu, Mărie, cine-ar mai fi ca tine?… Să ai steaua ta. Numai a ta. Face cît ai avea tăte palatile lumii. Șî, uite, îț dau șî o planetă. Pe Pluto, că-i mai departe, șî n-o să ajungă cineva prea repede pe ea. Să ai unde să-ți trimiți păcatele. Da, îți dau șî o planetă. Mai aproape de pămînt. De-a noastră, cum s-ar zice.

Șî?…

Șî… Ai steaua ta, cum n-are nimeni. Așa că ce rost mai are să umbli, cu fereală, zîua sau sara, pă la Trăian, care cosește pe celălalt deal, pă la Văsîle, cu caii la apă, la Indrei, care n-are pe nimeni să-i peticească nădragii!… Io-ț dăruiesc steaua șî nu mai zîc nimic. Fă ce vrei!

 

Hoțul de lemne

Am găsit, Zinule, poarta de la grădină mișcată. Cineva a forțat-o și a intrat în curte. Am găsit o urmă de bocanc. Ce căuta un străin în curtea mea, mai ales noaptea? N-am fost acasă. Vecinii spun că o vreme cîinii au lătrat foarte tare. Presupun că ai fi fost tu, să cauți lemne de foc. Eu nu te acuz, nu te-am prins, ești hoț cinstit. Și nu vreau să greșesc. Poate a fost altcineva. La o forțare mai mare, poarta se sfarmă. E aproape putredă. Trebuie s-o schimb. Dar, ține minte, dacă te prind fără rost în curtea mea, oricînd, ai mierlit-o!

Asta i-a spus Mirel lui Zinu, la ceas de seară, în mijlocul drumului, cînd Zinu se întorcea acasă. Trecea rar pe acasă, dormind pe unde apuca. Găsea o mîncare, o băutură și după asta putea dormi și într-un șanț. Un unchi îi lăsase casa de pe-o uliță a satului, ultima casă din ulița aceea, cu șopron, atelier de sudură, gard ce împrejmuia grădina de legume, dar acum casa era aproape pustie. Zinu vînduse bucată cu bucată, pe rînd, șopronul, uneltele de sudură și apoi tot atelierul, cu cărămizi și porți metalice, iar cu scîndurile din gard făcuse focul de mai multe ori. Ba lumea vorbea că și-a ars și dușumelele din casă. Nimeni însă nu putea confirma fapta asta deoarece nimeni nu-i mai trecuse pragul de ani de zile. Muncea pe unde apuca ca să-și ducă viața de pe-o zi pe alta… Se apropia de cincizeci de ani, nu mai era tînăr, deși era în putere, așa că nu ripostă, decît vag, la avertismentul lui Mirel.

Ajuns acasă, în încăperile pustii și neprimitoare, căzu pe gînduri, ba chiar se enervă. Îi trecu de vreo două-trei ori prin cap să fure lemne de foc din grămada ispititoare din curtea lui Mirel. Grămada era rămasă peste iarnă în curtea din spate, nu departe de gard. Însă Icu renunță, gîndindu-se că Mirel a fost întotdeauna înțelegător cu el, n-a făcut niciodată mișto de obiceiurile și situația lui. Poate altul, cine știe cine, mai puțin specializat decît el în furturi, a îndrăznit. Și poate i-a mers, în ciuda cîinilor care l-au lătrat.

Gîndul că ar fi putut da o lovitură la Mirel și apoi să nu-și facă griji cîteva zile de lemn de foc a început să i se tot învîrtească în minte. Oare cum ar fi să încerce, să meargă pe urmele celuilalt hoț de lemne și să fie chiar mai isteț decît acela? Cum a procedat? Era mai curios să vadă cum se poate descurca într-o asemenea situație, decît să facă rost neapărat de lemne, deși avea mare nevoie de ele. Nu-i el în stare să se descurce într-o asemenea treabă? El, care dăduse atîtea lovituri? Și trebuia să se grăbească, acum, cînd Mirel era încă uluit de ce i s-a întîmplat și nu-i trecea prin cap că furtul se va repeta. Trebuie să încerce. Să aibă curaj!

Așa că, a doua sau a treia noapte de la cele întîmplate, Zinu o luă peste grădinile care îl despărțeau de casa lui Mirel și se apropie de curtea lui. Era o noapte înnorată. Peste zi ninsese, zăpada se topise pînă spre seară, cernea mărunt o ploaie amestecată din cînd în cînd cu lapoviță. Pînă spre dimineață urmele o să-i fie șterse de ploaie sau poate chiar de ninsoare… Și era un întuneric pe care îl pătrundeai cu greu.

Împinse poarta cu atenție. Dar hotărît. Era înaltă și grea, de scînduri vechi îmbibate de apă. O depărtă cît să se strecoare spre grămada masivă de lemne. Cîinii nu îl lătrau. Probabil că dormeau feriți de ploaia sîcîitoare. Dibui stiva de lemne și încercă să se orienteze spre partea de unde să-și încarce brațele. Un braț cuprinzător, și gata.

Cînd se aplecă să ia primele bucăți de lemn, Mirel îl lovi în cap cu o coadă nouă de furcă. Nu prinsese încă furca la ea. Zinu icni și căzu, frecîndu-și fruntea de lemnele așezate în stivă. A fost o lovitură scurtă și hotărîtă. Mirel nu-și dădu răgaz să se răzgîndească. Așteptă cîteva clipe, privindu-l pe hoț de aproape. Apoi îl prinse de picioare și-l trase pe un sac de plastic, după care îl tîrî prin noroi în grădina lui, unde îl abandonă. Noaptea, spre dimineață, ninsese destul de generos, apoi zăpada îngheță. Dăduseră de mort, într-o vreme, ziua, cîinii hoinari și, înconjurîndu-l lătrînd, atraseră atenția cuiva. Poliția începu un dosar de cercetare, dar îl închise repede. Nimeni nu avea chef să-și piardă vreme cu elucidarea morții unui om nefericit.