Dascălii de barbarie

 

Ar fi fost de așteptat ca facilitățile de informare de după 1990 să provoace, măcar în Europa de Est, o zguduire a conștiințelor în fața revelațiilor privind monstruozitatea comunismului — așa cum s-a întâmplat cu nazismul. Dar cine să se revolte? În afara unor grupuri minuscule și a unor conștiințe veritabile, a câtorva intelectuali avizați asupra atrocităților petrecute sub urmașii lui Marx și Lenin, restul lumii s-a acomodat cât se poate de bine noilor realități. Trecând în revistă numele intelectualilor polonezi, maghiari, cehoslovaci, iugoslavi, ba chiar și ale celor câtorva români care au criticat dictatura, constat două lucruri șocante. Primul, că numele lor au devenit irelevante pentru generația actuală. Al doilea, că majoritatea lor covârșitoare tac mâlc atunci când sunt evocate ororile comise în timpul comunismului, dar sunt nelipsiți de pe listele care condamnă subiecte de pe agenda stângii: încălzirea planetei, globalizarea, capitalismul. Sar în sus vigilenți — și bine fac — atunci când aud de pericolul neo-nazist sau de cel fascist, dar nu suflă o vorbă despre recrudescența comunismului nu doar în Est, ci și în Vest.

Ce înseamnă asta? Înseamnă că ei au fost, așa cum li se spunea, dizidenți, nu opozanți. Nuanța e importantă, deși înainte de 1989 nimeni nu făcea distincția necesară. În cele mai multe cazuri, era vorba de indivizi intrați în conflict cu sistemul. Până atunci, conviețuiseră cu el destul de bine. Doleanțele lor, importante, fără îndoială, urmau uneori un traseu ce pare astăzi comic. Îmi aduc aminte de un memoriu al scriitorilor români care viza îmbunătățirea nivelului de trai și slăbirea acțiunilor aparatului represiv. În loc să fie adresată celor responsabili de dezastru, partidul comunist și Securitatea, au lăsat-o la secretariatul Uniunii Scriitorilor, pentru președintele acesteia. Așadar, dizidenții s-au ridicat împotriva exceselor partidelor comuniste de pe o platformă de stânga, dar nu le-a trecut prin cap să ceară abolirea sistemului care a făcut pe planetă sute de milioane de victime nevinovate.

În România, țara tuturor aranjamentelor, situația semăna cu un etern joc de șah: Ceaușescu se prefăcea că nu-i vede pe cei nemulțumiți și, prin urmare, nici nu-i trimitea în închisori (eventual, le dădea pașaport să plece din țară), iar aceștia se prefăceau, de regulă, că nu pe el îl vizează protestele lor. Și uite-așa, în România, patria dadaismului (se pare), s-a mai inventat un truc ideologic: dizidența la dizidență. În alte țări, dizidenții au făcut pușcărie. Dar și în cazul lor, felul romantic-nostalgic în care evocă anii de închisoare te face să te întrebi dacă n-a fost totul o farsă: voi vă prefaceți că ne criticați, noi ne prefacem că vă reprimăm. Și asta cu atât mai mult cu cât cei care mai sunt în viață nu ratează simpozioanele de preamărire a marxismului, în care s-au specializat universitățile occidentale, ori publică volume în care nu găsești urmă de… dizidență.

Discuția e complicată și presupune analizarea unor aspecte ce țin de particularități precum curajul personal, intensitatea represiunii din diferitele state comuniste, contextul politic internațional, posibilitățile de comunicare cu exteriorul și multe altele. Obișnuiți să joace totul pe o singură carte, comuniștii nu se dau în vânt după nuanțe și nici prea mult umor nu au. Prin urmare, orice contestare a dogmei era primejdioasă și susceptibilă să ducă la represalii violente. În societatea comunistă, așa cum am cunoscut-o noi, jocurile erau demult făcute. Acest lucru a fost posibil din cauza deceniilor de violență extremă pe care comuniștii au practicat-o, mai întâi în Rusia, și apoi în „lagărul“ pe care l-au creat pe întreaga planetă.

Citind Arhipelagul Gulag, te frapează senzația de perfecțiune și clarviziune diabolică a terorii, organizate fără fisură. Reiese cu limpezime că acțiunile represive presupuneau ani îndelungați de planuri și exerciții în vederea impunerii gândirii unice. La un nivel mult mai redus, am văzut cu ochii noștri felul în care acționează comuniștii în momentele decisive — evenimentele din decembrie 1989 și mineriadele. În operațiunile de creare a haosului, nimic n-a fost lăsat la întâmplare. Mâini versate au apăsat butoanele dinainte pregătite pentru a obține efectul dorit de marii păpușari. În spatele fiecărei atrocități se profila umbra draconic-expresionistă a lui Lenin. Modelul pus în practică în primii ani ai sovietelor a devenit manualul după care s-au executat vastele operațiuni de consolidare a „dictaturii clasei muncitoare“:

Era suficient, indiferent în ce uzină ori în ce orășel, să aibă loc vreo tulburare muncitorească, vreun val de nemulțumiri sau vreo grevă (au fost destule încă din vara anului 1918, iar în martie 1921 ele au zguduit Petrogradul, Moscova, apoi Kronstadtul), pentru ca odată cu liniștirea, concesiile, satisfacerea revendicărilor îndreptățite ale muncitorilor, CEKA să aresteze fără zgomot, noaptea, pe menșevici și eseri ca fiind singurii vinovați de aceste tulburări. În vara lui 1918, în aprilie și în octombrie 1919 au fost întemnițați pe capete anarhiștii. În 1919 au fost închiși toți membrii comitetului central al partidului eserilor care au putut fi prinși și care au zăcut la Butîrki până la procesul lor din 1922. […] În iulie 1918, toți participanții la congresul muncitorilor fără partid au fost arestați de detașamentul gărzii letone de la Kremlin, și la Taganka era gata-gata să fie toți împușcați pe loc. Încă din 1919 s-a manifestat suspiciune față de rușii noștri care se întorceau din străinătate (de ce? cu ce misiune?) și astfel au fost întemnițați, la întoarcere, ofițerii corpului expediționar (rus) în Franța“.

Dacă la începuturi represiunea era asigurată și de trupe speciale de origine non-rusă (cum e cazul gărzii letone menționate în rândurile de mai sus), cu vremea s-au constituit organisme în subordinea directă a conducerii partidului. Nu trebuie însă ignorate nici misterioasele formațiuni așa-zis independente, dispuse să se implice în activități violente. Astfel de grupuri paramilitare sunt prezente pretutindeni, fiind anexe utile ale Puterii. Ele pot fi folosite și de forțele politice din opoziție. Cel mai recent exemplu este cel al protestelor din fața Ministerului Sănătății, orchestrate de un partid politic parlamentar, de conivență cu cel puțin un canal de televiziune. Constatând că protestele erau destul de anemice, comentatorii din studiouri au anunțat, surescitați, cu voci înecate de emoție și speranță, că se așteaptă sosirea „galeriilor“. Se refereau, bineînțeles, la suporterii ultras ai echipelor de fotbal Dinamo și Steaua. Nu întâmplător, două echipe fondate de ministere care în România au avut o certă componentă represivă: miliția și armata. Respectivii reporteri dețineau anumite informații, dar aveau și ceva în plus: un know-how de tip insurecțional. Ei cunoșteau că în societate există o rezervă de violență și bestialitate care poate fi cu ușurință canalizată pentru nimicirea adversarilor.

Principala armă a comuniștilor este minciuna. Ei nu au nevoie de adevăr și de fapte certe pentru a acționa — distrugerea fizică și psihică a adversarilor fiind esența însăși a mașinăriei criminale gândite de Marx și construită de Lenin. Iată doar un exemplu:

În același an 1919, aruncând plase uriașe în jurul unor comploturi reale sau imaginare (Centrul Național, Complotul Militar), la Moscova, la Petrograd și în alte orașe făceau execuții după liste (adică luau oameni aflați în libertate pentru a-i împușca imediat) și azvârleau în pușcărie pur și simplu cu toptanul intelectualitatea care, chipurile, gravita în jurul cadeților. Dar ce înseamnă «care gravita în jurul cadeților»? Intelectualitatea care nu era nici monarhistă, nici socialistă, adică: toate cercurile științifice, universitare, artistice, literare și chiar întreg corpul ingineresc. […] Despre arestarea unor grupuri separate aflăm din protestele lui Gorki. La 16 septembrie 1919, Ilici îi răspunde: «Auzi, ce mare nenorocire! Ce nedreptate!» Și îl sfătuiește pe Gorki «să nu-și piardă timpul, lamentându-se pentru niște intelectuali descompuși»“.

Să nu ne facem, așadar, iluzii: stângiștii de azi au parte de cei mai buni dascăli de barbarie cu putință.