Prin cărțile scrise până astăzi, Gabriel Liiceanu și Andrei Pleșu au ajuns să reprezinte cele două direcții principale ale studiilor umaniste de la noi, să personifice două viziuni complementare asupra filozofiei, artelor și religiei. Oricare autor român contemporan ce se afirmă în Umanioare simte nevoia să se revendice dintr-o direcție sau din alta; reprezentanții lor se confruntă acum și în legătură cu străvechiul concept de Destin (Despre destin. Un dialog teoretic și confesiv despre cea mai dificilă temă a muritorilor, Humanitas, 2020).
Probabil că destinul însuși a intervenit discret pentru ca cele două figuri emblematice ale culturii românești contemporane să se întâlnească din nou pentru a compune o coda strălucitoare la propria lor operă. „De ce nu s-ar zbate și filozofii să dea o definiție convenabilă a destinului? Așa cum în cazul originii vieții a învins ipoteza Oparin-Haldane, de ce oare n-ar învinge, în cazul destinului, ipoteza Pleșu-Liiceanu?“ (p.22), s-a întrebat la începutul dialogului Gabriel Liiceanu. Schimbul de scrisori, zece la număr, între cei doi nu a dus la schițarea unei ipoteze comune în privința lămuririi destinului, dar a dus la descifrarea viziunii celor doi asupra lumii în care trăim.
După ce, în primele scrisori, devenim sensibili la câteva detalii biografice și anecdotice, urcă până la noi imagini emoționante din vremea Păltinișului. Îl revedem pe Noica trăgându-i prietenește de urechi pe cei doi neofiți în ale filozofiei, făcând el însuși apoi mărturii ce mi se par tot mai valoroase pe măsura trecerii vremii; ele colorează ultimii ani ai filozofului într-un mod neașteptat.
În aceleași scrisori de început, găsim informații pitorești despre existența lui Pleșu ca elev, student, tânăr îndrăgostit, apoi ca interlocutor al legendarilor clerici Ilie Cleopa, Benedict Ghiuș, Iustin Marchiș, Constantin Galeriu și Bartolomeu Anania, ca să nu mai vorbim de extraordinara figură a lui Marcel Mihail Avramescu (noua întruchipare a scriitorului Jonathan X Uranus): opiniile lui Pleșu despre destin capătă un început de explicație.
Pătrundem însă rapid în miezul dezbaterii. Problema cea mai importantă devine nu imaginea celor doi asupra înfricoșătorului Destin (pe care Liiceanu îl vede rezervat doar celor aleși, un cadou elitist, pe când Pleșu îl distribuie întregii umanități, socotind că tot omul își are destinul său, indiferent sub ce formă), ci maniera în care, plecând de la destin, omenirea adoptă două perspective ontologice disjuncte.
Liiceanu vrea să înlocuiască transcendentul (noțiune cețoasă, încărcată de o istorie complicată) cu transcendentalul, punând în locul „infinitului din afară“ ceea ce s-ar putea numi „infinitul interior“; operațiunea nu-i posibilă fără o „relocare a Divinului“, fără conceperea dumnezeirii ca interioritate.
Pleșu posedă însă propria lui variantă. Îi respinge atât pe înțepeniții întru ortodoxie, cât și pe atei (slujitori ai celei mai obtuze religii), ba chiar și pe cei ce caută soluții mixte între cele două, gândind oarecum ca Liiceanu. „Și atunci unde mă aflu? se întreabă Pleșu. Simplu spus, mă situez, orgolios, în afara orgoliului de a ști. Prefer ipoteza căutătorului. Adică a aceluia care nu crede că dispune de instrumentarul necesar pentru a identifica răspunsul definitiv la întrebările ultime“ (p.139).
A respinge orice certitudine absolută, a te afla mereu în căutarea unui răspuns satisfăcător – cât de incomodă și cât de incitantă postură! La care Liiceanu replică: „Oare unde e mai bine să ne situăm discursul? Cred că în termenii mai puțin cuceritori, căci mai colțuroși, ai discursului meu, care aspiră să introducă un dram de rigoare acolo unde domnește aproximația excesivă“ (p.57).
Poate că mai bine de jumătate dintre intelectualii care nu sunt nici bisericoși, nici atei, rezonează intim la modelul Liiceanu; cei care adoptă modelul Pleșu trebuie să se simtă în inferioritate numerică, inferioritatea celor atipici, a celor care nu se pot decide.
Ce înseamnă respingerea certitudinii absolute? Exegetul Pildelor lui Iisus și al condiției angelice ne mărturisește, fără nici o reticență, că se află încă în căutare, sperând că răspunsul va veni totuși într-o zi.
După ce, timp de mai multe scrisori, protagoniștii s-au sondat reciproc, a avut loc și confruntarea, civilizată, în termeni mai degrabă sportivi. Ni se confirmă faptul că rolul lui Liiceanu este acela al rațiunii triumfătoare, „al omului iubitor de concret, însă și nărăvit al abstracțiunii“, pe când al lui Pleșu va fi al personajului mistagogic și nebulos, „nebun după mistere“ (Pleșu).
Iată cum doi autori pe care totul îi desparte se întâlnesc în cele din urmă pe terenul benefic al schimbului nesfârșit de idei, unde fiecare știe că nu-l va putea convinge pe celălalt. Simpla constatare a perfectei complementarități e o victorie a intelectului.
Pe la mijlocul anilor 1960 era la modă o melodie inspirată, dar cam plângăreață, care câștigase însă inimile a milioane de tineri din întreaga lume: se chema You are my destiny. La ce fel de destiny s-o fi referit melodia? Bănuiesc că la cel cu sensul Pleșu.