Cîteva anchete literare, provocate fie de unele reviste, fie de inițiative personale în vederea organizării unor festivaluri online pe vreme de pandemie, prin întrebările puse și răspunsurile date, par să tragă semnale serioase de alarmă în privința literaturii române, care s-ar afla pe buza prăpastiei, într-un fel de apocalipsă ficțională, ca mai toate părerile și așteptările despre apocalipsa lumii, care ar fi trebuit să se fi întîmplat de foarte multe ori pînă acum, fie așa cum a spus apostolul Ioan, fie după versetele lui Nostradamus și epigonii lui, astrologii de azi. Dar n-a fost să fie, nici măcar acum cînd pandemia amenință omenirea. Au fost epidemii și pandemii cu mult mai mulți morți decît acum, nu însă atît de mediatizate ca aceasta, și totuși omenirea s-a salvat și a mers mai departe. Nici măcar războaiele absurde, cu epurările etnice, cu atitudinile mizantropice ale unor scelerați, războaie mondiale sau zonale n-au făcut decît să conserve voința de viață a omului. În această idee, de salvare de pe buza prăpastiei a literaturii române, așa cum am văzut că spun unii dintre scriitorii invitați să răspundă la anchetele literare, firești și provocatoare, pot gîndi că nici de data aceasta, sub presiunile conjuncturale, pandemice, cînd nu te poți manifesta ca scriitor decît în intimitatea camerei tale și pe rețelele de socializare, nici de data aceasta, chiar și sub presiuni economice, literatura nu va dispărea. Dimpotrivă își va consolida poziția nu de cenușăreasă a unei culturi, marginalizată, ci de primă doamnă a unui iluzoriu destin, așa cum a fost dintotdeauna, în chiar miezul culturii autentice. De cînd e ea, ca formă de comunicare cu lumea care-și dorește împlinite visele și bucuriile sufletului, literatura a ieșit în față din izolare, din constrîngere, din cenzuri de tot felul, fiind cea care a umplut rafturile bibliotecilor, și ele sechestrate uneori, incendiate, dar și mințile oamenilor care au învins opreliștile și prin lectură. Ignoranța în domeniu a creat o lume paralelă, care a murit în întuneric, fără a ști cît de mult a pierdut, născînd, din păcate, monștri care, iată, dau de lucru celor ce, prin literatura scrisă, au impus identități inebranlabile popoarelor lor. Momentele de criză au fost nenumărate de-a lungul, să spunem, celor o sută cincizeci de ani de literatură în acest spațiu identitar care se numește România. Etapele s-au ars, au fost depășite și, de fiecare dată, literatura de calitate a renăscut, fie din propriile pagini salvate (așa cum a fost lada lui Eminescu, dată în grijă lui Simțion, care a știut cui să o transmită pentru a fi portofoliul de aur al literaturii române), fie prin cărțile care au trecut prin furcile caudine ale cenzurii, unele arestate odată cu autorii lor, altele îndosariate în arhive care au început acum să vorbească sau în sertarele secrete ale unor existențe condamnate la tăcere eternă. Astfel de crize au fost depășite, așa cum va fi depășită și aceasta de acum, care ține de o cu totul altfel de evoluție a societății, tentată de alte mize mai rapide și mai ușoare decît cititul cărții. Omul zilei de azi nu mai e omul nou, nici nou-nouț, supus unei ideologii totalitare sau unei democrații originale prost înțeleasă, el este un produs al tehnologiei digitale, al virtualului facil, încît alege căile cele mai simple și directe pentru a ajunge la informație, la ceea ce consideră el că este frumosul, esteticul de care sufletul lui transformat în surogat are nevoie. Cei mai mulți află cît află de literatură atîta timp cît sunt la liceu, atîția cîți trec prin el, ca apoi să se lepede de această noțiune și de valorile ei ca de un chin la care au fost supuși în adolescența lor. De aici și procentul foarte mic de cititori care, prin achizițiile lor, întrețin viața literaturii și autorilor ei, scriitorii, care, iată, văd că se lamentează prin anchetele la care răspund, așa cum, de fapt au făcut dintotdeauna pe diverse motive, fără a se gîndi că în afara scrisului, prin anumite inițiative legislative și administrative, ar putea crea punți de anulare a crizelor de acest fel. Dacă scriitorii români există, scriu chiar și fără a trăi din asta, plătindu-și cei mai mulți editarea cărților sau primind, cei care primesc, drepturi de autor insignifiante, ceilalți factori de care depinde circulația produsului lor nu există sau dacă există sunt nesemnificativi și funcționează într-un cadru legal slab. Lipsa unei legislații a cărții, suplinită acum de subvenții nesemnificative, necontrolate, haotice, fără ritmicitate susținută, lasă loc acestor lamentații fără efecte favorabile. În locul acestor momeli de închis gura pentru perioade scurte și de iscare a unor contestații inevitabile ar trebui să se organizeze, legal, instituția agentului literar, care acum nu poate funcționa pentru că nu există un cadru legal. Acest agent literar, bun cunoscător al legislației și deținător al unor criterii de valoare, prin consultarea nepărtinitoare cu specialiștii în literatură română, ar fi cel care ar crea puntea dintre scriitor și difuzor și, în final, cititor. Fără această insti tuție, așa cum există peste tot în țările civilizate, cu mari literaturi, nu se va ieși din crizele care, iată, anunță, prin gura scriitorilor, sfîrșitul literaturii. Literatura va dispărea, așa cum spune unul dintre preopinenți, atunci cînd nu va mai exista nici un cititor. Chiar și atunci, scriitorii vor scrie un timp în speranța că dintr-o genă ascunsă a unui supraviețuitor se va ivi iarăși cititorul de cărți, cel care-i asigură traiul și scriitorului. Știu și eu, doar poate așa ne vom salva.