Software-ul creativității

Între toate viețuitoarele, omul este ființa cea mai dornică de noutate. Nu poate rămâne într-un singur loc, oricât ar fi acesta de hedonogen. Tot ce cultivă în grădina lui, de la iubiri până la doctrine, este cuprins, ca de pecingine, de acest nesaț.

Cei doi autori ai cărții – David Eagleman, profesor de neuroștiințe la Stanford, și Anthony Brandt, compozitor, scriitor și profesor de compoziție – încearcă să răspundă la două întrebări. Prima: care este motivația neliniștii creatoare a omului, și a doua: care e „programul“ (software-ul) creativității. Ambele răspunsuri sunt simple și nici pe departe noi, dar demersul de a readuce în discuție problema și de a ne împrospăta cunoștințele merită consemnat.

Răspunsul la prima întrebare este că stimulii sunt filtrați de un număr uriaș de neuroni – o rețea care-i permite omului să adopte o altă perspectivă asupra obiectului, să facă prezumții („ce ar fi dacă…?“), să aibă acces la o altă dimensiune: a lumii alternative, a „lumilor posibile“. Nici un alt animal nu poate construi alternative la „dat“: el reacționează de cele mai multe ori la stimul într-un mod simplu, direct și repetitiv, urmând anumite tipare comportamentale, înnăscute sau dobândite. Numai omul este capabil să depășească un anumit obiect sau situație înspre condițiile lor de posibilitate și, pornind de acolo, să le re-compună.1 Într-o cronică la cartea lui Oliver Sacks, Fluxul conștiinței, pornind de la afirmațiile autorului, puneam „intervalul“ dintre stimul și acțiune pe seama existenței limbajului, ca trăsătură fundamentală a omului. Întârzierea reacției este produsă de „filtrul lingvistic“ și este necesară alcătuirii unei explicații, unei „interpretări“. Perceperea lumii de către om este întotdeauna, în condiții nepatologice, mediată de limbaj.

Autorii cărții de față nu acordă un rol determinant limbajului – limbajul fiind pus în rând cu alte „domenii“ în care omul își exercită creativitatea, deși o informație pe care ei înșiși o dau ar fi trebuit să-i pună pe gânduri. E vorba despre cea privitoare la perceperea iluziei – populațiile „primitive“ percep realitatea mult mai obiectiv, mai nedeformat decât omul occidental. Testul făcut constă în prezentarea a două segmente de lungimi egale, diferite doar prin aceea că fiecare are la capete două „vârfuri de săgeată“ orientate, într-un caz, înspre segment, iar în celălalt, în afara segmentului. Occidentalul va răspunde, eronat, că segmentul cu vârful de săgeată orientat spre el e mai mare, dar membrii populației san, de vânători-culegători din Kalahari, vor răspunde, corect, că cele două segmente sunt egale. Nu este aceasta dovada că distorsiunile perceptive (origine, printre altele, a creativității) sunt efectul limbajului, al vocabularului, al educației și nu al numărului de neuroni (la fel de mare și în cazul indigenului din Kalahari și în cazul occidentalului)? Memoria umană este atât de creativă și deci de infidelă pentru că, în mod obișnuit, omul interpune între stimul (obiect) și răspuns cuvinte, noțiuni, imagini – și cu cât „filtrul“ este mai des, cu atât obiectul va fi mai deformat de „modelele“ existente și de asocierile și legăturile pe care le facem în mod continuu între ele. Dacă am lua numai ideea (culturală) de „deschidere“ și am putea înțelege iluzia perceptivă a occidentalului: ceea ce se deschide – și încă din ambele părți – are o valoare „mai mare“ decât segmentul închis, chiar dacă cele două sunt, în sine, de aceeași lungime. (p.133) În plus, cum aflăm din aceeași carte, „valorizarea“, atitudinea axiologică schimbă literalmente perceperea obiectului (de ex. creierul nostru cenzurează informațiile negative transmise de „obiectul iubit“ – fie acesta partenerul de viață sau politicianul preferat.)

Răspunsul la întrebarea privitoare la mecanismul „creativ“ nu este nici acesta nou, cele trei procedee botezate savant de autori „program“ mintal – fiind de fapt de mult timp prezentate în manualele de psihologie: fragmentarea, deformarea și mixarea. Fragmentarea o întâlnim de la secvențierea ADN-ului până la fragmentarea cristalelor dintr-un parbriz sau din ecranul de laptop, de la sinecdocă până la creațiile artistice ale unui e.c. cummings. Deformarea este de mai multe feluri. Dacă este vizată dimensiunea, atunci vor rezulta creații noi ca urmare a măririi, respectiv micșorării obiectului reprezentat (uriași și pitici), dacă este vizată forma, atunci dreptul va deveni curb (clădirile lui Gaudi), iar tarele moale (ceasurile lui Dali) etc., dacă deformarea creativă se focalizează pe temporalitate atunci „repede“ poate deveni „încet“ și viceversa, iar cronologia poate fi inversată (înaintăm din prezent spre trecut, din viitor spre prezent.) Mixarea presupune integrarea într-o singură „entitate“ mai mult sau mai puțin fabuloasă a două forme (de viață) diferite: de la fantasticele sirene sau sfincși până la reala capră modificată genetic care secretă, odată cu laptele, pânză de păianjen.

Dacă lucrurile sunt atât de simple, cum se explică atunci, se întreabă autorii, întârzierile, inerțiile omenirii, impermeabilitatea ei la noile descoperiri, inovații sau idei? Un jucăuș cuplu terminologic este destinat a ne lămuri: explorare-exploatare. Noi, oamenii, suntem prinși între aceste două tendințe complementare, exploatarea achizițiilor și explorarea posibilităților, între folosirea resurselor deja existente și cucerirea altora noi, încă necunoscute. Câtă vreme explorarea implică riscuri – și o adevărată explorare implică riscuri majore – asupra a ceea ce avem deja, reticența este explicabilă, firească. Alteori intervin motivații mai complexe, unele care trimit la mentalitatea și sensibilitatea oamenilor, la cât sunt ei de pregătiți pentru asimilarea a ceva complet inedit. Astfel, Marea Fugă a lui Beethoven rămâne inaccesibilă publicului contemporan lui, dar este revalorizată în epoca următoare. Pictorii impresioniști sunt refuzați să expună la expoziția organizată de Academia de Arte Frumoase din Franța, dar inițiază o revoluție artistică. Teoria lui Alfred Wegener din 1911 privitoare la deriva continentelor și la originea lor comună într-o singură masă de uscat, Pangaea, ulterior spartă în fragmente – a fost inițial respinsă și ridiculizată de contemporani pentru ca, ani mai târziu, să fie validată și universal acceptată.

E greu de găsit o cale de mijloc între „explorare“ și „exploatare“: să nu te îndepărtezi nici prea tare de „stup“, dar nici să rămâi locului. Dacă te îndepărtezi prea tare, riști să-ți pierzi auditoriul, să tai toate punțile de legătură cu grupul de origine care, pur și simplu, nu te poate înțelege. Imaginea este cât se poate de elocventă: la fel cum albinele cercetașe se îndepărtează și se reîntorc pentru a comunica celorlalte unde se află sursa de hrană, oamenii de geniu, creatorii explorează ținuturi îndepărtate pentru a-i conduce pe ceilalți într-acolo. Uneori se îndepărtează prea mult și nu mai pot reveni la grup: se rătăcesc în propriile lor incursiuni, ieșirea dintr-un teren cunoscut poate echivala cu intrarea într-un tărâm complet fantastic. Alteori, grupul pur și simplu nu vrea să-i urmeze, nu e convins să dea vechiul pe nou (chiar dacă noul este, în mod evident, mai bun, mai util, mai moral), înlănțuiți fiind de prejudecăți și de „idoli“. Analogia dintre modul de existență uman și albine, celebră încă de la Aristotel încoace, revizitată și întemeiată științific și de O. Wilson (în Cucerirea socială a pământului) ar mai putea produce și în viitor multe surprize. Studiul albinelor mai are încă multe de spus în privința existenței sociale a ființei umane, dat fiind că modul lor de explorare este atât de asemănător cu al nostru.

Un „mit“ al creativității „distrus“ de cei doi autori este cel al „inspirației“, al unei „voci“ venite din altă parte sub dictarea căreia unii dintre marii compozitori, savanți sau poeți susțin că și-au compus creațiile. De fapt, la un studiu comparativ dintre biblioteca unui autor și propria lui creație ies la suprafață toate filoanele care o alimentează. Nimic nou sub soare, orice carte e din cărți. Doar că, grație „programului“ creativ – cu cele trei procedee ale lui (mixarea, fragmentarea, deformarea) combinațiile posibile între ceea ce știm sunt practic nelimitate. De aceea e recomandabil să rămânem deschiși permanent nu doar la restructurarea vechilor tipare, ci și la un orizont cât mai vast de domenii, de informații, cunoștințe și competențe.

Căci unul dintre cele mai mari neajunsuri ale educației din zilele noastre este absența sau importanța redusă a artelor în programele de învățământ, în ciuda evidentei legături nu doar dintre creativitate și studiul artelor, dar și dintre acesta din urmă și o (mai) bună școlaritate. Măsurile sugerate de autori pentru îmbunătățirea unei educații în care creativitatea să ocupe un loc important se pot reduce la cultivarea imersării în condițiile de posibilitate ale lucrurilor: puneți-i pe copii să compună pe teme precum „ce-ar fi fost dacă Hitler ar fi câștigat cel de-Al Doilea Război Mondial“ fiindcă în acest fel vor acumula și mai bine informația existentă pentru a compune o față veridică unei istorii contrafactuale, dar vor avea și sentimentul libertății într-un domeniu al necesității (ireversibilitatea timpului). Prin asemenea metode atingem de fapt, cred autorii, fundamentul creativității umane: simularea viitorului, capacitatea de a construi posibilități, lumi alternative, ca și cum-uri…

1 „Numărul enorm de neuroni care se interpun între stimul și acțiune contribuie în mod esențial la imensa creativitate ce caracterizează specia noastră. Este ceea ce ne permite să analizăm posibilitățile aflate dincolo de ceea ce se găsește în fața noastră. Iar aceasta reprezintă o mare parte a magiei creierului uman: simulăm fără încetare tot felul de «ce-ar fi dacă».“ (p.35)