Françoise Thom – profesoară de istorie contemporană şi studii ruse la Universitatea Paris Sorbona – este cunoscută publicului românesc mai ales datorită cărţilor sale despre limba de lemn sovietică (Limba de lemn, traducere de Mona Antohi, studiu introductiv de Sorin Antohi, Humanitas, 1993; ed. a II-a, 2005) şi despre Sfârşiturile comunismului (trad. Gabriela Gavril, prefaţă de Liviu Antonesei, Polirom, 1996), volume traduse şi la noi. De ecouri importante în spaţiul românesc s-au bucurat şi alte lucrări ale sale (îndeosebi Momentul Gorbaciov, publicată chiar în 1989, şi biografia şefului NKVD Lavrenti Beria – Beria: le Janus du Kremlin, Édition du Cerf, 2013). Dacă în prima lucrare citată – teza sa de doc torat coordonată de un îndrumător de talia lui Alain Besançon – se ocupa de raporturile dintre limbă, discurs şi societate din perspectiva discursului comunist, în Sfârşit urile comunis-mului autoarea anticipa cumva în final geneza putinis mului (vezi cap. „Un Vest sălbatic fără şerif“, pp. 241-247). În fapt, aşa cum demonstrează Françoise Thom, Putin şi putinismul sunt semnele unor maladii politice grave prezente la nivelul societăţii ruse încă de la începutul anilor 1990.
Cumva în acord cu discursul din volumul care a consacrat-o, autoarea zugrăvește încă de la începutul cărții despre Putin un peisaj înspăimântător: „«Zona» (infracțională) a impregnat societatea rusă, influență atestată de evoluția limbii începând cu sfârșitul anilor 1980. Limba rusă a devenit într-o asemenea măsură «penală» încât argoul închisorilor și newspeak-ul infractorilor nu mai șochează pe nimeni: însuși președintele Putin face uz de ele frecvent“ (p. 12). Premisa de la care pornește sovietologul francez este aceea că un factor în bună măsură subestimat al genezei Rusiei de astăzi este influența universului carceral asupra comportamentului (politic, electoral, social etc.) al unei bune părți a populației ruse. Este o perspectivă pe care unii ar putea să o socotească „incorectă politic“, dar autoarea își argumentează poziția cu cifre, date, statistici și ipoteze care se verifică. Thom sugerează că, în anii din urmă, ideologia mafiotă și „codul“ ce o însoțește se regăsește peste tot în Rusia, de la orfelinate și internate până la școli obișnuite (p. 15). Verdictul sumbru pe care îl pronunță este acela că, în Rusia, universul carceral fasonează restul societății postcomuniste (p. 16). Sigur, admite Françoise Thom, există o pătură socială rusă europenizată și urbanizată (în jur de 20% din populație), dar restul societății pare a se refugia în grupuri mici rezistente, microcomunități care funcționează după propriile reguli și care se izolează de restul lumii sub jugul unei administrații omnipotente (pp. 16-17). Această realitate – o atomizare a societății încurajată de la vârful puterii – reflectă un mod de organizare prepolitică ce face aproape imposibilă dezvoltarea unui stat modern. Consecința vizibilă este aceea că în Rusia post-Gorbaciov nu au existat partide politice, ci grupuri de sprijin în jurul unui șef, așa cum o dovedește modul de alcătuire politică al anturajelor unui Boris Elțin și Vladimir Putin.
Predispoziția cetățenilor ruși postcomuniști către regimuri autoritare poate fi explicată pornind de la un fundal de ură și neîncredere, rezultat al deceniilor de existență sub comunism, dar și al unei tranziții bulversante spre un capitalism sălbatic dominat de oligarhi. Mulți ruși au trăit cu ideea că omul e lup pentru om, că societatea postcomunistă e o junglă și că se impune o ordine politică având drept lider un personaj providențial; în aceste condiții a prosperat Vladimir Putin, cvasi-necunoscutul adus la putere în august 1999 în urma unui scenariu politic bine pus la punct. Putin fusese până în 1996 adjunct al primarului din Sankt-Petersburg și responsabil al comisiei pentru afaceri externe și relații comerciale internaționale. Probabil inclusiv calitatea lui de spion KGB în Germania de Est l-a recomandat pentru aceste demnități, funcțiuni politice care l-au legat de Banca Rossiia și de mafia Tambov sau de alte afaceri cu iz penal investigate de organe abilitate, dar nefinalizate și netrimise în judecată. Concluzia Françoisei Thom este că Putin a reușit la Sankt-Petersburg exploatarea orașului și controlul fluxurilor financiare și al sectoarelor profitabile în favoarea unui grup restrâns de beneficiari conectați la putere. Autoarea explică astfel motivele care l-au făcut pe Putin eligibil pentru poziția de prim-ministru la momentul august 1999: „KGB-ul îi crease pe oligarhi, dar pierduse controlul asupra lor, ba chiar le devenise subordonat. Sub Putin acest control fusese restaurat la Sankt-Petersburg. Ce se aștepta de la el era să facă același lucru în restul Rusiei“ (p. 46).
Pavel Borodin – influent membru al administrației prezidențiale a lui Boris Elțin, politician corupt arestat în 2000 pentru un timp pe teritoriul american – este cel care îl descoperă pe Vladimir Putin și îl aduce după 1996 la Moscova în preajma președintelui Federației Ruse (p. 45). În iulie 1998 Putin este deja șef al temutului FSB (Serviciul Federal rus de Securitate, succesorul KGB). Referindu-se la geneza putinismului, Thom vorbește despre rolul covârșitor al nomenclaturii comuniste și al așa-numiților „securocrați“ (siloviki – ofițeri ai ministerelor de forță) în închegarea noului regim politic – Sistemul Putin (p. 22). Lupta pentru averea evaluată la 50 de miliarde de dolari a fostului Partid Comunist al Uniunii Sovietice a dus la o împărțire discreționară și la apariția oligarhilor, noii îmbogățiți sau „noii ruși“, cum le spune autoarea (încă din volumul Sfârșiturile comunismului). Instalați precum o armată de ocupație, oligarhii visează la stabilitate politico-economică și la o mână de fier (p. 24). Cum premierul Evgheni Primakov (1998-1999) nu le garanta acest lucru și cum Boris Elțin vădea o gândire sovietică despre putere, care nu aspira la un regim democratic, ci la unul autocratic, cu o „președinție imperială“ rusă, soluția numită Vladimir Putin ca prim-ministru devine explicabilă.
Spre deosebire de alți analiști și comentatori ai realității ruse postcomuniste, Thom nu acordă prezumția de bună-credință regimului Elțin. „Putinismul“ lui Elțin s-ar fi manifestat chiar prin nominalizarea lui Vladimir Putin ca prim-ministru la 9 august 1999 și prin „regia“ pe care a patronat-o pentru a-l înscăuna în calitate de succesor la președinția Federației Ruse. Războiul din Cecenia („al doilea război cecen“) declanșat imediat și modul cum televiziunile și presa controlate de oligarhi au propagat ura de la acel moment stau mărturie pentru validitatea acestor ipoteze formulate de Françoise Thom. La finele lui decembrie 1999, Elțin demisionează și îl proclamă pe Putin succesorul său. La 26 martie 2000, Putin câștigă alegerile prezidențiale cu 53%, iar ceea ce a urmat este deja o istorie strict contemporană care în linii mari se cunoaște: propaganda urii menținută în mass media controlate, exploatarea resentimentelor rușilor, a com-ple xelor de inferioritate; metoda kompromat-ului (fabricarea de dosare compromițătoare cu scop de șantaj și reducere la tăcere); utilizarea Gazprom ca pe o armă politică în relațiile externe; instrumentalizarea Patriarhiei Ruse; invadarea Ucrainei, cu ocuparea Crimeei; finanțarea extremei drepte europene pentru a diviza și torpila UE; amestecul în alegerile din SUA și, nu în ultimul rând, asasinarea adversarilor din spațiul public (jurnaliști, politicieni etc.). Deconcertant este și sprijinul pentru Putin venit inclusiv de la ruși fugiți din Rusia chiar din cauza politicii actualului președinte al Federației Ruse (p. 18), ceea ce vădește influența durabilă a unei culturi politice care favorizează autoritarismul și tendințele dictatoriale.
Cartea Françoisei Thom oferă în primul rând o cheie de înțelegere, un răspuns convingător la o întrebare firească: cum de un personaj aparent șters precum Vladimir Putin, cu figura lui de gheață, lipsit de carismă s-a impus și a stăpânit peste societatea rusă timp de mai bine de două decenii (de altfel, în original, în franceză, volumul apărut în 2018 se intitulează Comprendre le poutinisme). În volum, autoarea mai formulează câteva întrebări incitante: cum se poate ține piept delirului conducătorului și chiar al maselor, cum se poate cristaliza o opoziție eficientă contra derivei autoritare și iliberale? Răspunsurile reies și din argumentația dezvoltată pe parcursul lucrării, dar sunt formulate și mai limpede la final: este nevoie în primul rând de restabilirea clarității gândirii (p. 169), urmată de demontarea minciunii și „lecuirea de obsesia puterii, cauza tragediei ruse“. Dincolo de unele erori de apreciere (ortodoxia nu se confundă întotdeauna cu ortodoxismul – vezi p. 169), cartea istoricei franceze rămâne un volum de referință pentru înțelegerea fenomenului putinist și a personalității președintelui rus.