Peștele pe uscat. Nicolae Manolescu în dialog cu Daniel Cristea-Enache

Un adevărat tur de forță descriptivă și analitică… Percepția publică este că, de-a lungul anilor, vestul României a votat cu dreapta, în timp ce estul și sudul, cu stânga. Excepție a făcut Bucureștiul, unde electoratul a optat preponderent pentru partidele de dreapta. În anii 1990, ați identificat aceste opțiuni? Erau ele definitorii pentru regiunile și provinciile noastre istorice? PAC a avut o audiență diferită în Moldova față de Transilvania?

Dacă ne referim la regiunile istorice, aici se vede bine că lucrurile au evoluat conform regulii nenorocite că zonele sărace au devenit tot mai sărace, iar cele bogate, tot mai bogate: astăzi sunt mult mai net trasate granițele politice între regiuni. Transilvania e preponderent albastră, adică liberală, Oltenia, Muntenia și Moldova, preponderent roșii. Nu e la fel de clară situația Maramureșului, împărțit în anii 1990 între PNL, în Baia Mare, PRM în Baia Sprie, PDSR și PAC, în restul localităților, cam 50% fiecare. Nu mai știu astăzi cum stau lucrurile. Mi se pare că liberalii au câștigat mereu orașul Baia Mare, doi dintre primari având probleme cu justiția. Timișoara, orașul Revoluției, a avut un prim edil PAC, apoi, mai multe mandate, un țărănist, care a supraviețuit PNȚ-CD, dar care n-a făcut mare lucru pentru oraș, în fine, un liberal. (Iar în 2020, când aceste rânduri apar în revistă, un userist.) Județul Timiş n-a intrat pe mâna roșilor decât ca urmare a alegerilor din 2016. Cam la fel stau lucrurile cu Bucureștii. Un sfert de secol, Capitala n-a cunoscut culoarea roșie. Abia din 2016, atât Primarul General, cât și primarii celor șase sectoare sunt pesediști. Robert Negoiță de la sectorul 3 a fost suspendat și apoi a demisionat, ca și Mihai Chirica de la Iași. (În 2020, PSD a rămas cu un singur sector.) O schimbare destul de însemnată de peisaj politic se produce cu ocazia alegerilor europarla – mentare și prezidențiale din 2019. În defavoarea PSD. Harta devine, pentru prima oară în treizeci de ani preponderent albastră. Roșii pierd câteva din fiefurile tradiționale, până și în sud. Rămâne însă de văzut dacă localele și parlamentarele vor confirma distribuția politică din acest moment. În ce privește audiența PAC, trebuie să recunosc că nu mi-a fost totdeauna limpede de ce partidul s-a bucurat de succes în anumite locuri și nu în altele. PAC a fost un partid de mari personalități, intelectuali cu precădere, care a atras și profesiile liberale, ceea ce l-a făcut cunoscut mai degrabă în mediile urbane decât în cele rurale, în zonele bogate mai degrabă decât în cele sărace. Limitarea acțiunii lui n-a fost neapărat una de comunicare, cât una atârnând de faptul că a avut din capul locului un electorat relativ restrâns. Limbajul nostru politic a constituit un handicap, nu pentru că nu era accesibil, ci, din contra, fiindcă, ferm și clar, nu încerca să flateze un electorat doritor de promisiuni și de iluzii. N-am fost destul de populari, cu alte cuvinte. La una din alegeri am ales următorul slogan: „Noi suntem fraieri, adică liberi, nu șmecheri, adică interesați“. Ce și-or fi zis alegătorii? De ce să votăm niște fraieri? Nu mi-am dat seama că sloganele politice n-ar trebui să aibă umor. Așa că am recidivat: „Justiția își face treaba: cine fură azi un ou se alege cu pușcăria, cine fură un bou e achitat“. Și în completare: „După cum evoluează lucrurile, vă sfătuim ca pe viitor să furați o cireadă“. Ce folos că am avut dreptate! Umorul creează în general o stare de inconfort celui care vrea să știe clar cu cine votează, nu numai cetățeanului turmentat. Ne-am jucat bine cartea la localele din 1992, când PAC a câștigat primării în toate orașele de pe arcul carpatic. Le-am menționat într-un capitol anterior. După moartea primarului liberal, am propus la Iași drept candidat PAC un profesor de matematică, în sprijinul căruia, atât în campania din turul întâi, cât și în aceea din turul doi, i-am convocat pe toți primarii noștri deja în funcție, începând cu Viorel Oancea, primul ofițer român care s-a alăturat revoluționarilor la Timișoara. Succesul pentru Constantin Simirad a fost garantat. Vorbeam de unele locuri unde nu ne așteptam să câștigăm. Clujul a fost unul dintre ele. Eram considerați simpatizanți ai ungurilor, adică nu suficient de buni români. Petre Lițiu, ofițer, care aderase la CADA, a câștigat primul tur în fața lui Gheorghe Funar. Între tururi, UDMR, cu prietenul meu Domokos Geza în frunte, ne-a tras o țeapă. L-a invitat oficial la Cluj pe ministrul Apărării al Ungariei, care a ținut un discurs numai bun să excite instinctele naționaliste ale electoratului clujean. Răsturnând situația, Gheorghe Funar și-a început triumfal primul mandat în orașul de pe Someș. UDMR ne-a mai jucat o festă și în 1996 la Arad. Primar fusese un pachist, Critian Moisescu, un om extraordinar, baptist, dintr-o familie cunoscută în oraș. Avea asigurat al doilea mandat, dacă UDMR nu se încăpățâna să propună un candidat propriu, fără șansă, în fond. Era practica lor, inclusiv la prezidențiale. Domokos mi-a explicat că sunt obligați de electoratul lor să aibă candidați, indiferent de șansă. Candidatul maghiar a luat voturi de la PAC, așa încât primăria a revenit PDSR. În schimb, nimeni nu se aștepta să câștigăm în 1996 primăria Petroșani, cu Miron Cosma la butoanele orașului. Primarul nostru, un fost director de mină, evreu, cu toată familia în Israel, a instaurat o lungă domnie de dreapta într-un oraș muncitoresc, lăsând locul după două mandate și jumătate unui primar tot pachist, apoi, liberal, după fuziunea dintre PAC și PNL, reales până astăzi. Directorul general al Regiei Huilei și Cărbunelui, membru PAC, va candida pentru Senat în același an. Zeci de orașe mici au avut primari PAC. Nu mai știu dacă și în câte comune am câștigat. Pur și simplu, am uitat. Toată arhiva PAC a trecut la PNL, odată cu sediile partidului.