În 2019, în urma unei extinderi semnificative a spațiului de expunere, curatorii Muzeului de Artă Modernă din New York au decis să reorganizeze colecția permanentă după noi criterii. Ei au promis atunci că o treime dintre săli vor fi reconfigurate la fiecare șase luni. Epidemia de COVID a dat aceste planuri – ca atâtea altele – peste cap. Un prim pas a fost făcut de abia la sfârșitul toamnei trecute când, pornind de la noul crez al instituției – există moduri multiple de a nara istoria artelor plastice –, douăzeci dintre cele șaizeci de săli răspândite pe trei etaje au fost dedicate unor noi teme. Principiile călăuzitoare au rămas însă aceleași: integrarea în aceleași spații a unor lucrări în multiple medii de exprimare, o reprezentare geografică mult diversificată, promovând creatori cu rădăcini și convingeri cât mai diferite.
Așa cum era de așteptat, accentul continuă să fie pus și în noile instalări pe creații născute în afara atelierelor unor bărbați albi de origine europeană, așa cum au fost majoritatea artiștilor reprezentați în colecția muzeului de la începuturile sale până recent. Mai mult, multe dintre noile lucrări expuse par a avea, în contextul actual, o simbolistică exacerbată.
O sală întreagă este dedicată unui ansamblu de o însemnată forță evocativă, purtând titlul „De aici am văzut ce se întâmplă și am plâns“ (1995-1996), conceput de artista americană Carrie Mae Weems (născută în 1953). Pornind de la o serie de fotografii de sclavi din secolul al XIX-lea, menite să justifice teorii rasiste și prejudicii sociale legate de inferioritatea afro-americanilor, Weems le transformă ca dimensiuni și colorit, adăugând propriile crâmpeie de text, cu nuanțe de incantații poetice, vorbind despre injustiție. Șirul de portrete este încadrat de imaginea repetată a unui profil plin de noblețe al unei femei din tribul Mangbetu care pare să urmărească narațiunea. Semnificația întrebărilor, pe care Weems și le pune despre originile diseminării unor asemenea imagini în care individualitățile sunt privite ca nimic mai mult decât specimene antropologice, devine și mai accentuată… Într-un cu totul alt registru interpretativ, „A cui utopie“, un video din 2006 al artistei chineze Cao Fei (născută în 1978), urmărește eforturile unor muncitori care dansează sau cântă la chitară într-o gigantică fabrică de becuri, încercând să-și mențină, prin artă, o doză de independență și de sănătate mentală în confruntarea cu un nivel de alienare similar celui descris de Charlie Chaplin în „Timpuri Noi“… O altă galerie poartă un titlu – „An atmosphere of crime“ – inspirat de un portofoliu de fotografii de Gordon Parks, publicate în 1957 de revista „Life“. Imaginile expuse sunt din închisori, stații de poliție, străzi dosnice. Unele sunt fruste, iar altele pline de mister și poezie în pofida subiectelor (o mână ținând o țigară ieșind de după gratii sau un automobil izolat ciuruit de gloanțe ). Ele vorbesc despre atmosfera de violență implicită care a existat și continuă să existe sub spoiala de rectitudine pudibondă afișată în spațiul public american, afectând mai ales grupurile marginalizate ale societății, dar nu numai.
Spațiile rezervate unor anumite mișcări artistice au fost și ele alterate în cadrul actualei inițiative pe care MoMA a numit-o „Fall Reveal/ Dezvăluiri de toamnă“… „Conform legilor șansei“, purtând numele unei lucrări din 1933 de Jean Arp, este o sală dedicată lui Marcel Duchamp și experimentelor dadaiste. Vizitatorii sunt învăluiți de un fundal sonor – „Erratum musical“ – o compoziție din 1913 a lui Duchamp în care sunetele (pentru trei voci) se înlănțuie așa cum au fost extrase rând pe rând ca bilețelele dintr-o pălărie. Nevrând să se lase mai prejos, curatorii au ales aceeași procedură aleatorie pentru a ordona cele 21 de exponate pe pereții sălii!… Aria în care sunt grupate lucrări de artă pop a trecut de la titlu pompos „De la conserve de supă la farfurioare zburătoare“ la unul nu mai puțin neobișnuit, „Perturbări domestice“. De dragul varietății, sunt expuse aici – ca și în multe alte zone ale muzeului – o serie de lucrări minore, unele de dimensiuni atât de mari încât cu greu pot fi ignorate… Un ansamblu – „Necunoscut“ (1967) – de Norman Purifoy plasează armătura unei umbrele deschise în fața unui fundal pictat în benzi în nuanțe țipătoare de roșu, verde, galben… În „Cântec de leagăn“ (1970), Beatriz González, atașează o imagine kitsch – reprezentând o mamă cu pruncul său – de fundul unui pătuț metalic de copil, găsit pe stradă din Bogotá… Alcătuită din cinci componente independente așezate pe un covor, reprezentând imagini din viața de zi cu zi – o portocală, un radio, un vas cu flori, un comutator – „Natură moartă #57“ (1967-1970) de Tom Wesselmann vorbește despre iluzia tridimensionalității, despre relativitatea convențiilor de reprezentare a proporțiilor și culorilor și, la urma urmei, despre libertatea unui artist de a-și defini o lucrare ca fiind, în ciuda aparențelor, „conceptuală“ și nu „pop“.
Chiar dacă se încearcă o diminuare a importanței atribuite Parisului sau New York-ului pentru evoluția artei moderne, două secțiuni dedicate scenei artistice pariziene (Picasso, Brâncuși – „Negresa Blondă“ –, Léger, Man Ray, Tarsila do Amaral) și respectiv new-yorkeze ( cu picturi de Stuart Davis, Ben Shahn sau Georgia O’Keeffe, sculpturi de Elie Nadelman și fotografii de Walker Evans) din anii 1920 ilustrează remarcabila varietate stilistică, nu neapărat „revoluționară“, a creației produse de artiștii atrași de cele două „poluri magnetice“ în perioada interbelică.
Dintre cele douăzeci de noi instalări, cele mai interesante mi s-au părut cele dedicate evoluției artelor decorative la începutul secolului al XX-lea și unui faimos ansamblu de picturi conceput de Gerhard Richter în 1988… „Ornament și abstract“ include desene, modele sau fragmente decorative din piatră, sticlă sau fier forjat din Europa și America. Secțiunea explorează modul în care arhitecți precum Antoni Gaudí, Otto Wagner, Louis Sullivan sau Frank Lloyd Wright au inventat noi structuri decorative prin sublimarea formelor naturale până la esența lor geometrică, un proces de creație care este, de fapt, paralel cu cel din opera picturală a unor Kandinsky sau Malevici.
Având ca punct de pornire fotografii din presă, ciclul „Octombrie 18,1977“ a fost inspirat de arestarea și controversata moarte prin sinucidere a unora dintre componenții grupului de militanți de extremă stângă „Facțiunea Armatei Roșii“. Cunoscut și ca „Baader-Meinhof“, după numele a doi dintre membrii săi, grupul a fost responsabil pentru asasinate, răpiri, furturi care au terorizat Germania apuseană vreme de 30 de ani. Realizate în nuanțe de cenușiu și lipsite de focus, precum multe alte creații „realiste“ ale lui Gerhard Richter ancorate în lipsa de acuratețe inerentă interpretării istoriei sau în imprecizia memoriilor personale, cele 15 picturi se constituie într-un univers unitar, marcat de repetiții. Ca și în tablourile sale evocând cel de-Al Doilea Război Mondial, Richter, privind cu suspiciune orice doctrină și orice activitate politică, nu include nici un fel comentarii personale în acest memento, lăsându-i privitorului întreaga libertate de a judeca.
Una dintre principalele „victime“ ale modului de a vedea astăzi arta modernă la MoMA este cronologia. Firul conducător avut în minte de Alfred Barr, primul director al instituției, care a supraviețuit vreme de decenii, este acum practic de nerecunoscut. Nici măcar o împărțire arbitrară – creații de dinainte de Al Doilea Război Mondial la etajul al 5-lea, arta deceniilor 1940-1970 la al 4-lea și cea concepută după 1970 la cel de-al doilea – nu este respectată, cu nou instalata serie de tablouri ale lui Gerhard Richter, aflată doar la câțiva pași de galerii consacrate artei Parisului în anii 1920 sau „Nuferilor“ lui Claude Monet! De fapt, prezentarea colecției permanente a Muzeului de Artă Modernă nu ar trebui să aibă drept scop principal sublinierea unor juxtapuneri ieșite din comun sau a unor „nișe“ evolutive pentru beneficiul unor „cunoscători“ sau din motive de corectitudine politică. Țelul principal ar trebui să fie, în primul rând, educarea tinerilor. Istoria artei moderne și contemporane este plină de meandre și de drumuri paralele sau chiar contradictorii care nu trebuie, desigur, ignorate. Orice simplificare este categoric restrictivă dar are, în același timp, meritele ei, în special pentru cei care se confruntă, poate pentru prima oară, cu șocul unei experiențe descumpănitoare.