Cînd armele cîntă, muzele tac. Inter arma silent musae. Dictonul pare a fi adevărat în orice împrejurare în care spiritul e subjugat de zeul războiului. Cu atît mai mult în cazul științei, a cărei vocație universală trece peste margini de tranșee, peste granițe de țări sau peste învrăjbiri ancestrale. Iată de ce omul de știință nu trebuie să-și trădeze înalta menire pentru care s-a pregătit: slujirea adevărului în ciuda meschinelor devoțiuni locale, pricinuite de deosebirile de limbă, etnie și tradiție.
Iată, lapidar înfățișat, înțelesul cărții semnate de Mircea Flonta și Cătălin Vasilescu. Schema volumului e filantropică pînă la îmbrățișare planetară, sugerînd o concordie ubicuă în numele adevărului științific. Oamenii de știință sînt inocenți, atîta doar că politicienii le strică socotelile, tîrîndu-i într-o altercație aflată în răspăr cu bunele lor intenții. Logica cărții stă pe o dihotomie răspicată, cu neputință de a fi îndulcită: știința e bună, universală și pacifistă, în vreme ce națiunea este rea, regională și belicoasă.
Cazul pe care îl urmăresc autorii e discordia acerbă în care au nimerit savanții a două țări aflate în conflictul izbucnit în 1914: germanii și francezii, dihonie care a culminat cu Manifestul celor 93, o declarație oficială prin care 93 din cei mai renumiți intelectuali din cel al doilea Reich și-au mărturisit adeziunea față de împăratul Wilhelm al II-lea, denunțînd totodată minciunile pe care propaganda taberei opuse le răspîndeau pe seama cruzimii armatei Kaiser-ului (mai precis, armatei nemțești i se imputa cucerirea Belgiei cu încălcarea neutralității ei, alături de bombardarea orașului Louvain, cu distrugerea bibliotecii universitare).
Manifestul a fost redactat de patru universitari (Fulda, Reicke, Riehl și Sudermann) și a fost semnat de somități precum fizicianul Max Planck, biologul Ernst Haeckel, filologul Willamowitz-Moellendorf, filosoful Rudolf Eucken sau teologul Karl Barth, alături de zeci de alte nume cu morgă în epocă. Publicat în septembrie 1914 în presa germană, documentul a iscat o ripostă vehementă din partea adversarilor, care nu s-au mărginit a-i înfiera pe colegii nemți, dar pe deasupra i-au eliminat din forurile academice. Academia de Științe a Franței i-a exclus pe semnatarii manifestului, la fel ca Academia omoloagă din Marea Britanie. După încheierea războiului, Asociația Internațională a Academiilor, cu sediul la Berlin, a fost desființată, iar limba germană a fost scoasă din rîndul idiomurilor cu drept de circulație la congresele științifice. Cercetătorii germani nu au mai fost invitați la conferințe, boicotul împotriva lor durînd peste un deceniu.
Meritul cărții e că înfățișează clocotul de idei din care s-a ivit polemica universitarilor. De o parte, viziunea franceză a anului 1879, de cealaltă parte concepția völkisch a nemților din anul 1914. La francezi, insul se cupla direct cu cosmosul în virtutea unui internaționalism al drepturilor omului, la nemți insul nu putea fi gîndit decît prin înrădăcinare în popor. Francezul gîndea ateu, desprins de rădăcini, germanul gîndea solidar cu neamul și în evlavie față de stat. De o parte, libertate, egalitate, fraternitate, de cealaltă datorie, ordine, dreptate. Pentru francez, împlinirea materială avea întîietate, distincția sărac-bogat fiind esențială, pe cînd la nemți împlinirea morală, cu distincția comandă-supunere, era crucială. Amîndouă taberele erau naționaliste, atîta doar că francezul era emancipat, pe cînd neamțul era supus. Unul voia libertate, celălalt devoțiune. Unul voia negoț și bunăstare, celălalt voia eroism și sacrificiu. Francezul îl privea pe german ca pe un ins disciplinat, dar posac și fără inspirație, în timp germanul îl privea pe francez ca pe un zvăpăiat superficial fără vocația civilizării altor neamuri. La drojdia urilor s-a adăugat frustrarea pe care francezii, întrecuți de nemți în planul tehnicii, o resimțeau față de progresul vecinilor. În epoca antebelică, știința germană nu se îmbuca defel cu știința franceză. A-l învinge pe adversar în planul cunoașterii nu era o chestiune de inteligență, ci de orgoliu național.
Profeții romantici care, în cultura germană, au cultivat concepția insului dedicat națiunii au fost Paul de Lagarde (cu volumul Scrieri germane), Julius Langsbehn (cu cartea Rembrandt ca educator) și Moeller van der Bruck, cu al său volum Das Dritte Reich. Din ideile primilor doi s-au inspirat Carlyle, Wagner sau Morgenstern, și odată cu ei gînditori precum Spengler, Treitschke sau Tönnies (cu distincția dintre „comunitate“ și „societate“), alături de Sombart (cu dihotomia „erou“ și „negustor“).
Partea cea mai densă a volumului Ce este mai presus de orice? stă în descrierea luptei de idei, invective, acuzații și diatribe rostite de ambele tabere. Sarabanda incriminărilor o citești cu o plăcere aproape calofilă. Drama e că autorii sînt atinși de poncifele egalitariste ale clipei de față. În viziunea lui Flonta (capitolele 6 și 7 îi poartă amprenta), al cărui stil greoi amintește de unduirile unei baiadere sclerozate, de unde ritmul lent, de ins mocăit făcînd uz de un lexic fără vervă, în viziunea lui au existat trei categorii de savanți: naționaliștii belicoși, pacifiștii internaționaliști și patrioții moderați. În chip previzibil, preferința se îndreaptă spre a doua categorie. Ce surprinde la autori (culmea este că chirurgul scrie mai bine decît filosoful) e tonul candid cu care deplîng îndîrjirea oamenilor de știință de a rămîne fideli țării de obîrșie. Lamentația lor are ceva dintr-un montaj de film documentar cusut cu ață albă. Tot volumul e străbătut de un reproș subteran: cum de savanții și-au trădat știința spre a-și apăra țara? Întrebarea denotă o naivitate jucată. Pesemne că ar fi fost mai onorabil ca, însuflețiți de nobile idealuri cosmopolite, savanții să stea deoparte fără a se implica în încleștarea beligerantă. Știința e mai presus de națiune, și atunci de ce atîta tevatură patriotică?
Sînt trei premise calpe pe care se sprijină cartea. Prima este că între știință și națiune este o antiteză drastică. Pînă acum știința era opusă religiei, dar iată că acum a venit rîndul națiunii. Potrivit acestei antiteze, știința este un empireu imponderabil în care, lepădîndu-te de balastul retrograd al trăsăturilor naționale, plutești serafic într-o pace binecuvîntată. Știința e paradisul în care mîntuirea vine prin dezbărarea de păcatele poporului. Știința e supranațională, de comoara ei se pot bucura fără opreliști toate națiunile, cum la fel toate popoarele sînt chemate spre a contribui la patrimoniul cunoașterii planetare. Doar o afurisită loialitate atavică face ca, în condiții de război, omul de știință să-și amintească că are datoria de a fi fidel patriei. Și atunci, atins de amnezie cognitivă, uită de concordia adevărului științific, cade în prostrație fanatică și intră în pielea beligerantului. Ce poate fi mai reprobabil?
A doua premisă falsă este că popoare au în egală măsură vocația cunoașterii ștințifice. Complet fals, pe națiunile care au împins știința la pragul apoteotic de azi le numeri pe degetele celor două mîini. Restul națiunilor au rolul modest de a importa ce le dau puterile cu vocație științifică. Dacă Heisenberg se năștea în Paraguay, putința de a iniția mecanica cuantică ar fi fost nulă. Dacă Schliemann creștea în cultura azeră, nu ar fi plecat în veci ca să descopere Troia. Credeți că mașina Volkswagen ar fi putut fi inventată la Turnu-Severin?
A treia premisă postișă e că etosul științei coincide cu etosul păcii, că așadar unde pătrunde știința acolo duhul războiului se retrage smerit. Din păcate, știința înseamnă putere, iar cunoașterea presupune în chip implicit o concurență cruntă, cu scopul de a afla înaintea altora adevărurile de care poți profita sub unghi tehnic. Și cum cine se aseamănă se adună, putere fiind, știința trage la putere, fie ea politică sau financiară. A spune că politica națională învrăjbește, în vreme ce știința împăciuiește, arată o candoare care, dincolo că e bonomă, pe deasupra e ipocrită. E îndeajuns să privești concurența nemiloasă de azi (cursa nebună din telefonia mobilă, din concernele farmaceutice, din industria mașinilor, din domeniul inteligenței artificiale) ca să intuiești că știința numai pacifistă nu e. Dar autorii sînt caști, cu mintea furată de idealuri filantropice. Ideea că singura patrie a omului de știință este spiritul golit de contingențe naționale poartă un timbru contrafăcut, desprins din clasorul cu lozinci marxiste.
Ultimul capitol, în care autorii caută să-i scoată basma curată pe Antipa, Babeș sau Samurcaș, spirite românești devotate fără rest Germaniei în timpul războiului, le dă prilejul să-și contrazică propriile criterii, fiindcă dragostea pentru o cultură națională nu are nici în clin, nici în mînecă cu adevărul științific. Adică exact ce nu doresc ei să spună. Antipa, Babeș și Samurcaș au fost germanofili sadea, ceea ce nu înseamnă că au trădat adevărul științific al disciplinelor în care au excelat.
Volumul rezistă prin migăloasa informație privind ecourile Manifestului celor 93. Restul e impostație de intelectuali conformîndu-se unor tipare la modă.