Frăția monedei și roșu cardinal

 

Serialul difuzat de HBO pe care ni-l propune Álex de la Iglesia conține aproape toate ingredientele unui horror de bună calitate, acele consumabile frisonant-delectabile la care te aștepți pentru că tocmai în virtutea acestui previzibil este atenuat terifiantul. Pe lângă faptul că are un scenariu foarte bun, închegat, semnat de Jorge Guerricaechevarría și regizorul însuși, Álex de la Iglesia, actorii nu dezamăgesc în niciun fel, rolurile sunt interpretate impecabil, cu un simț al proporțiilor care caracterizează întregul serial. Cu un astfel de film corect din punctul de vedere al codurilor de gen interogația firească este ce aduce el nou. Iar răspunsul corect ar fi că mai nimic. 30 de arginți nu este un film de autor și de la bun început nu este cazul să ceri ceea ce nu-ți poate da, ceea ce nu corespunde intențiilor regizorului. Însă dincolo de clișeele necesare, fără de care filmul nu și-ar atinge ținta, stă o provocare de ordin cultural, premisele unei discuții care merită purtată.

Lupta dintre bine și rău este o temă mult prea generală, dar care grație generalității ei permite o perpetuă reficționalizare. De data aceasta, povestea introduce în scenă un episod esențial al Noului Testament, unul dintre cele mai dramatice, vânzarea lui Iisus de către Iuda pe treizeci de arginți, suma pe care o primește pentru a-l preda pe Mântuitor în mâinile soldaților lui Caiafa. Faptul că Iisus, cunoscând planurile lui Iuda, nu a intervenit în niciun fel a stârnit controverse, într-o versiune eretică Iuda fiind socotit ca parte secretă a planului divin, sacrificându-se pe altarul trădării. Cu alte cuvinte, trebuie să existe un trădător ca Iuda pentru ca Iisus să fie răstignit și Învierea să aibă loc. Această versiune coruptă este vehiculată în serial, hrănit în bună măsură și de speculațiile senzaționaliste în marginea textelor evanghelice, de diversele forme de erezie, ceea ce a făcut și popularitatea filmului lui Ron Howard, Codul lui Da Vinci (2006), realizat după romanul omonim al lui Dan Brown. Cu o ultimă paranteză, nu actul propriu-zis al vânzării-cumpărării a atras atenția de-a lungul timpului, pentru că nu el reprezintă culmea josniciei în ceea ce-l privește pe Iuda, ci sărutul prin care-l indică pe Mântuitor soldaților, întrucât Iuda întoarce pe dos esența acestui sărut, iubirea. Cuvintele lui Iisus sunt tulburătoare: „Iuda, cu un sărut Îl trădezi tu pe Fiul Omului?“. Această secvență a devenit iconică de la reprezentarea sa în frescele bizantine, la tablourile lui, Giotto, Caravaggio, Ary Scheffer etc. Scenaristul și regizorul focalizează însă acest aspect trivial al vânzării, conferindu-i o amploare deosebită în cadrul unei ficțiuni interesante. Există o biserică pe dos, prin urmare demonică, o societate secretă cu sacerdoții și credincioșii ei care profesează un cult al tuturor artefactelor care au provocat suferința Mântuitorului, de la instrumentele cu care a fost torturat la monedele care au constituit prețul trădării sale. Nu este vorba aici de a prețui suferințele Mântuitorului și sacrificiul său pe Cruce, care a devenit mântuitoare pentru fiecare creștin, simbol al efortului personal pe care acesta trebuie să-l facă pentru a se mântui, ci de a le adânci, de a repune în drepturi pe cel care a fost lăsat în afara planului divin, pe Lucifer. Recuperarea celor 30 de arginți joacă un rol capital în acest plan, ocazionează o concentrare a puterii și o restaurare a privilegiilor și poziției celui exclus care beneficiază de ajutorul unui număr important de cardinali conduși de cardinalul Santoro (Manolo Solo). Scenariul conspiraționist constituie unul dintre elementele de atracție ale filmului, din moment ce conduce la un centru de putere, papalitatea; ortodoxia nu prezintă niciun interes aici. Fiecare parte a binelui și a răului își desemnează campionii. Ei au fost cândva prieteni așa cum Lucifer a făcut parte din oștirea îngerească. Campionul binelui este încercatul părinte Vergara (Eduard Fernández), fost pugilist, trecut prin experiența pușcăriei în urma unui exorcism soldat cu moartea celui posedat, având la activ și o întâlnire cu unul dintre slujitorii foarte apropiați ai diavolului, Angel (Cosimo Fusco). Campionul răului este fostul prieten și coleg de seminar, cel care a devenit cardinalul Santoro și care l-a cunoscut pe Lucifer în persoană ceea ce a provocat înrolarea sa de partea lui. Nu altfel stau lucrurile cu un serial mai complex, vehiculând o altă mitologie, presărată cu numeroase elemente biblice, Carnivale (2003) al lui Daniel Knauf, oferind și o panoramă a Americii anilor ’30 în perioada marii depresii economice. Este filmul lui Álex de la Iglesia și o parabolă, o radiografie a lumii în care trăim astăzi?

Intriga este dată de recuperarea ultimei monede din cei treizeci de arginți, și în mare parte acțiunea are loc într-un modest sat spaniol, Pedraza, dar cu un aspect medieval foarte șic care-i conferă un aer turistic, lăsând la o parte că în sat poate fi deschisă o fabrică de prelucrare a cărnii. O serie de evenimente supranaturale îi grupează pe cei buni, părintele Vergara, preotul satului, Paco (Miguel Ángel Silvestre), primarul urbei, și Elena (Megan Montaner), doctorița veterinar, într-un fel de frăție a monedei în luptă cu cei răi conduși de cardinal, capabil să genereze o hipnoză-psihoză colectivă, să își aservească diverse persoane acționând teleghidat la comanda sa, să transforme oamenii în monștri sau să producă monștri etc. Avem o serie de racursiuri care explicitează momentul prezent, îndepărtând pericolul ca oricât de trepidant el să devină monoton. Ceea ce mi se pare interesant este reluarea unor dispute duse în cadrul catolicismului, și nu este vorba de un simplu revival al unor erezii-nerozii care au cunoscut momentele lor de popularitate. De pildă, consemnate sub aspectul de păcate ale tinereților, în cadrul seminarului, părintele Vergara lansează provocări profesorului care aduce în mijlocul învățăceilor o femeie posedată, susținând cu glas tare spre consternarea acestuia că diavolul ar trebui ascultat pentru a-i înțelege mai bine strategia și astfel, pentru a-l contracara mai eficient, acolo unde Biblia pare să nu producă niciun efect. Iată un părinte pe gustul unui amator de New Age, „deschis“ dialogului, nu cel prăfuit ecumenic, ci cu diavolul. Un alt papistaș, care va deveni cardinalul Santoro, mărturisește că a învățat de la un trimis al diavolului, Angelus, mai mult decât în toți anii de seminar și evident mai mult decât ceea ce cărțile îi puteau oferi de la evanghelii la Sf. Augustin sau Toma d’Aquino. Acești preoți catolici reflectă mai mult decât o simplă nerozie de tinerețe, cât o erezie în formare, nu atât a lor, cât a lumii în care trăiesc, o societate a spectacolului în termenii lui Guy Debord, unde pentru a fi luat în serios diavolul trebuie să se dea în stambă. Litera Evangheliei nu oferă nici pe departe palpitul existențial al răului în desfășurare, subtilitatea ei nu atrage, confirmarea sfintelor taine vine prin contrast, prin afirmarea răului. Altfel, minunățiile care au loc în sat și care ar putea figura la capitolul realism magic, basm, ilustrează același lucru, ceea ce mișcă este cumva senzaționalismul legat de credință, o publicitare a răului spectacular. Un copil se naște în burta unei vaci evoluând ulterior spre monstruozitate, o sperietoare se transformă în soțul dispărut al Elenei provocând panică inițial, o fată dispare sub ochii prietenilor ei, o femeie posedată dovedește puteri miraculoase etc. Ceva este în neregulă aici. Diavolul își afirmă prezența prin tot felul de hocus-pocus-uri, prin numere de magie cu oglinzi, mobilizează dacă e nevoie un sat întreg și rezultatul este lamentabil, merge din eșec în eșec. Toata curia papală pusă la dispoziția diavolului se împiedică de un excentric popă cu probleme, măcinat de remușcări, de un băiat simplu de la țară pe post de primar cu probleme conjugale și de o femeie temperamentală, dispusă însă să-și găsească norocul în amor în altă parte. În afară de preot, comerțul cu credința al celor doi protagoniști este extrem de palid. Cu toate acestea ei par a fi cei chemați să înfrunte forțele întunericului și să creadă că dacă diavolul există, pe undeva o fi și Bunul Dumnezeu.