Dictatura cocotei

Reiau permanent cartea monumentală a lui Paul Johnson, O istorie a timpurilor moderne, 1920-2000 și de fiecare dată mă poticnesc în dreptul capitolului „Un an de răscruce“, Care a fost acesta? 1941. Iată ce scrie autorul: „Analizând acest an, istoricul nu poate fi decât uluit de rolul decisiv al voinței indivi- duale. Hitler și Stalin au jucat șah cu omenirea… Nici unul, în nici un stadiu, nu a desfășurat vreun proces de consultații cu poporul său… amândoi au fost singuri și nesfătuiți de nimeni în felul în care au făcut pașii fatali, fiind călăuziți de prejudecăți pasionale din cele mai crude și de propriile viziuni arbitrare.“ Concluzia este, desigur, sumbră și neiertătoare: un război cu milioane de morți a fost decis doar de niște oameni, până la urmă la fel ca toți oamenii. Dar îndrăznesc să avansez o întrebare: Oare au fost ei doar oameni? Aici intervine deosebirea dintre un punct de vedere profan și un altul care sondează zone oculte.

Se poate spune că Stalin și Hitler au fost cele două capete sau cele două coarne ale diavolului care a controlat cu o precizie tehnologică secolul XX. Și de aici pleacă următoarea deducție: nu cumva pentru ca unul din capete să se dezvolte și să fie mai puternic trebuia sacrificat celălalt cap? De aceea, Germania nazistă a pierdut războiul. Ea a fost silită să piardă pentru ca puterea diavolului să nu scadă și să se instaureze cu mai multă autoritate. Problema celui de-al Doilea Război Mondial a fost deci aceea a diavolului, și nu victoria uneia sau alteia din părți. Prin faptul că sovieticii au câștigat nu înseamnă că a fost bine. Dimpotrivă, comunismul a ajuns astfel până în inima Europei și și-a infiltrat „caii troieni“ și în restul Occidentului. Dar nu se putea altfel. Diavolul a considerat că prin victoria lui Stalin domnia sa devine mai eficientă decât prin victoria lui Hitler. Și a înclinat balanța de partea ursului gruzin.

Intervine însă rolul jucat de America. Odată pacea încheiată, a urmat, așa cum știm prea bine, războiul rece. Uniunea Sovietică nu putea să fie singurul cap și ceva trebuia să i se opună. Capul dinainte, Germania, fiind retezat, urma să apară altceva care să mențină echilibrul lumii. Așa s-a impus America din rațiuni de securitate. În noile condiții însă, fața diavolului suferă o importantă corecție. Nu mai e diavolul pe care-l știam anterior, cu două coarne. De data aceasta jumătate din față este hidoasă, iar cealaltă, fardată. Fardurile fiind de bună calitate, jumătatea de figură acoperită de ele lasă impresia că ar fi frumoasă. La urma urmei, nu ar fi acesta decât un vicleșug cu care ne-am obișnuit, dar pe el se bazează de fapt istoria de la al Doilea Război încoace. Dacă al treilea război nu a mai avut loc aceasta se explică tocmai prin raportul existent dintre cele două jumătăți. Dacă ambele ar fi fost hidoase, deci am fi avut un monstru bicefal sau diavolul ar fi avut ca înainte două coarne, războiul nu ar mai fi putut fi evitat. Dar unul din coarne nu mai era, iar celălalt, singur, nu putea face nimic. Tocmai de aceea perioada din 1945 până la moartea lui Stalin a fost cea mai tensionată, deoarece, chiar și cu un corn totuși, și nu era orice corn, ci Stalin, diavolul putea să acționeze. Dar nu a fost să fie. Momentul critic l-a reprezentat războiul Coreei. Atunci omenirea s-a aflat pe buza prăpastiei, doar că în ultima clipă președintele Truman l-a demis pe generalul Douglas Mc Arthur, comandantul suprem al forțelor din Pacific, care era decis să continue ofensiva trupelor sale până ar fi lichidat comunismul. Riposta lui Stalin și a lui Mao ar fi fost însă năprasnică, cu consecințe imprevizibile. Un alt moment critic l-a constituit „criza rachetelor“ din 1961, numai că pe atunci Stalin nu mai trăia. Aici este baiul. Dacă ar mai fi fost în viață nu ar fi ținut cont de ultimatumul lui Kennedy și astfel ar fi declanșat ostilitățile. Și în acel an, așadar, omenirea s-a aflat la un pas de un dezastru. Americanii alergau ca să găsească adăpost anti-atomic, să facă rost de provizii, să-și scape pielea cât se mai putea. Nebunia atinsese cote uriașe, dar, încă o dată, nu a fost să fie… Lui Kennedy îi era altfel scris: să moară împușcat peste doi ani, iar Hrușciov, peste trei, să fie debarcat de tovarășii din Biroul Politic… Nu-i vorbă, Hrușciov a ocupat Budapesta în 1956, iar Brejnev, 12 ani mai târziu, a intrat în Cehoslovacia, ca să nu mai spun de ocuparea Afganistanului în 1979, dar agresiunile acestea parcă erau… autorizate pentru a avea o anumită măsură, lumea, deci, nu se mai temea de posibile escaladări… Totul se făcea cu voie de la stăpânul nevăzut. Și cine era acesta oare decât diavolul care, hidos pe o parte, fardat pe alta, ținea balanța în mâini? De aceea am și introdus în scenă un personaj în care nimeni nu crede. Tocmai spre a înțelege că, având ambele jumătăți hidoase, războiul nu ar mai fi putut fi ținut în frâu. Dar prin corecția intervenită în 1945 lumea a intrat într-un proces de congelare a dușmăniei, depășit abia în 1989.

Văzând ce haos e acum în SUA, înțelegem că stratul de fard a cam început să crape. Nu mai e mult până când crusta va cădea și din acel moment încolo, Dumnezeu cu mila… Pe 22 iunie 1941 coarnele diavolului s-au ciocnit și au ieșit scântei. Chiar de solstițiul verii, numit în tradiția hindusă „poarta strămoșilor“, noi am coborât în adâncuri de unde am ieșit tot la un solstițiu, dar de iarnă, 22 decembrie 1989, numit de data aceasta „poarta zeilor“. Destinul poporului român este din acest punct de vedere cu totul și cu totul exemplar. Numai că am schimbat un obrăzar cu altul. În locul celui hidos l-am pus pe cel fardat. Faptul că acum România este o țară sulemenită nu mai permite nici o îndoială. Toți știm asta și ne-am resemnat. Nu ne-a mai rămas decât să așteptăm clipa când fardurile vor plesni cu zgomot asurzitor, ceea ce e valabil peste tot în lume. Oamenii lucizi și credincioși nu fac altceva. Așteaptă. Dar problema este alta. Ca în asemenea condiții să efectuăm o conversie salutară: din resemnare să trecem în înțelepciune. Poate atunci vom învinge dictatura cocotei.