Comunismul s-a instaurat ca ideologie politică prin patru metode: război civil, lovitură de stat, alegeri frauduloase, propagandă mincinoasă. Una mai cumplită decât alta. Urmând cu strictețe lista schimbărilor sociale enunțate de Marx și Engels în Manifestul Partidului Comunist (îl știți, acela cu exproprierea proprietății individuale, instituirea impozitului cu puternic caracter progresiv, desființarea dreptului de moștenire, controlul absolut al statului, organizarea de „armate industriale“, adică munca forțată, confiscarea proprietății emigranților și rebelilor etc.), utopia comunistă a făcut ravagii pe aproape întreaga planetă. Iar acolo unde încă n-a ajuns, bate puternic la porți. Să nu vorbesc într-un ceas rău, dar panta pe care a luat-o America se înrudește primejdios de mult cu lumea visată de cei doi iluminați germani citați mai sus, integral vinovați pentru sutele de milioane de crime ale comunismului mondial.
Deși pretinde a fi o filozofie a oamenilor, comunismul e o ideologie a unor elite auto-desemnate ca fiind salvaționiste și progresiste. Nu e vorba de muncitorime, așa cum ar părea (deși mulți adepți ai comunismului au fost recrutați din rândul acestei pături sociale), ci de o sectă criminală, rapace și cinică. Ea a reușit, prin intermediul sistemului represiv fără egal în istoria umanității, să-și păstreze puterea vreme îndelungată, incomparabil mai mult decât surorile ei fasciste și naziste. Așa se explică numărul copleșitor de mare al victimelor comuniste, prin deportare, întemnițare și asasinare directă. În plus: în comunism nimeni nu e la adăpost. În lupta crâncenă pentru poziții și privilegii, tovarășii nu ezită să se extermine între ei. Complicii de ieri devin inamicii de azi. În comunism, supraviețuiește cel mai puternic și mai nemilos. Așa se face că lista marilor tirani și psihopați ai secolului al XX-lea e dominată de produse ale acestei doctrine, de la Lenin și Stalin la Mao, Kim Ir Sen și Pol Pot.
Din prima clipă a preluării puterii, comuniștii au acționat pretutindeni după același calapod. Mai întâi, anihilând orice potențială opoziție. Arestarea a devenit activitatea lor de căpătâi, mecanismul prin care erau înlăturați toți cei care refuzau să mărșăluiască în ritmul dictat de ei. Nu erau exceptate nici propriile cadre care aveau ezitări ori nu s-au dovedit suficient de crude în aplicarea învățăturilor lui Marx, Engels, Lenin și Stalin. Acesta e și motivul pentru care Soljenițîn își începe marea epopee a lagărelor sovietice cu un capitol dedicat arestărilor. Imaginația diabolică și cruzimea animalică se îmbină într-un război violent, de o virulență arareori cunoscută de istorie. Exilarea indezirabililor e un procedeu cunoscut din vechime. Exilul nu avea însă nici o legătură cu internarea în lagăre a celor desemnați drept „dușmani ai poporului“. De bine, de rău, exilatul era liber să se miște, să treacă dintr-o țară în alta, ba chiar să comploteze împotriva țării de origine — așa cum a fost chiar cazul lui Lenin. A fi deportat în tărâmuri cu climă aspră — precum Siberia — a fost un privilegiu al comuniștilor, imitați la distanță de câteva decenii de naziști. Era o formă de moarte indirectă, prin sărăcie, boli și frig.
Fiecare țară pe unde a trecut molima comunistă a avut un loc predilect pentru izolarea militarizată a inșilor considerați incompatibili cu „valorile“ propagate de Manifestul Partidului Comunist. La noi a fost Bărăganul, cu clima lui dogoritoare, vara și nemilos de rece, iarna. La ruși, Gulagul, numit astfel după acronimul rusesc al „Direcției generale a lagărelor“. Taberele de exterminare au fost deschise în multe locuri, ceea ce-l îndreptățește pe Soljenițîn să vorbească de un arhipelag, de o însumare de „insule blestemate“. Cartea lui debutează, de aceea, cu descrierea trimiterii în captivitate. Tonul aparent detașat al scriitorului imprimă o notă de implacabil și tragic: lucrurile sunt prezentate ca fiind perfect normale într-o lume în care a triumfat anormalitatea:
„Cum se poate ajunge pe acest Arhipelag misterios? Ceas de ceas, într-acolo se îndreaptă avioane, vapoare, trenuri, dar pe nici unul nu scrie locul destinației. Și vânzătorii de la casele de bilete, și slujbașii agențiilor Sovturist și Inturist vor fi mirați dacă le veți cere un bilet pentru aceste meleaguri. Ei nu au habar și nu au auzit nici de Arhipelag în ansamblu și nici de vreuna dintre numeroasele insulițe.
Cei care se duc să lucreze în administrația Arhipelagului ajung acolo prin școlile MVD (Ministerstvo vnutrennih del / Ministerul afacerilor interne). Iar cei care se duc să păzească Arhipelagul sunt recrutați prin comisariatele militare. Iar cei ce se duc acolo să moară, precum dumneata și cu mine, cititorule, trebuie să treacă neapărat și exclusiv prin arestare.
Arestarea! Este oare nevoie să spunem că ea constituie o răscruce a întregii dumitale vieți? O lovitură de trăsnet ce cade chiar asupra dumitale? O zdruncinare sufletească insuportabilă cu care nu toți se pot obișnui și deseori eșuează în nebunie?
Lumea are tot atâtea centre câte ființe vii există în ea. Fiecare dintre noi este centrul lumii, și universul se despică în două când ți se șuieră în față «Ești arestat!» Și dacă tu ești cel arestat, atunci ce se mai ține în picioare în vârtejul acestui cutremur de pământ?
Dar, cu mintea întunecată, incapabili să înțeleagă aceste perturbări ale universului, cei mai subtili și cei mai săraci cu duhul dintre noi, din toată experiența vieții lor, nu izbutesc în această clipă să scoată nimic altceva în afară de:
— Eu?? Pentru ce?!
întrebare repetată de milioane și milioane de ori înaintea noastră și care n-a primit nicicând un răspuns“.
Nicăieri ca în comunism arbitrariul și ura n-au guvernat viețile oamenilor. Hăituită pentru simplul motiv că există, ființa umană a ajuns, de regulă fără nicio vină, în tabăra schingiuiților. Orice reflecție pe marginea totalitarismelor modernității sfârșește în eșecul de a explica, fie și parțial, cum e posibil ca niște oameni să devină, din simplă pasiune ideologică, călăi feroce ai semenilor? Ce alchimie satanică îi transformă în prigonitori ai celor pe care nu i-au întâlnit niciodată, dar pe care vor să-i extermine cu orice preț? De fiecare dată când citesc despre comunism, fascism sau nazism, îmi aduc aminte că, de fapt, în lume nu există dezbateri de idei (așa cum pretind neo-bolșevicii de azi), ci doar încercări nereușite de a-ți amuți adversarul. Când condițiile sunt prielnice — și ele devin prielnice pentru că prea mulți oameni preferă să tacă, ori, și mai rău, să se alăture prigoanei —, Crima se dezlănțuie cu o forță implacabilă:
„Nici cu ochiul, nici cu mintea n-am încercat să privim de partea cealaltă [a gardului], și tocmai acolo își află începutul țara GULAG, chiar alături, la doi pași de noi… Și nu am observat în aceste garduri nenumărate portițe și uși ermetic ajustate, bine camuflate. Toate, toate aceste portițe au fost pregătite pentru noi! Și iată, repede, ușa fatală s-a deschis larg, și patru mâini de bărbat, patru mâini albe, neobișnuite cu munca, dar apucătoare, ne înșfacă de picior, de mână, de guler, de căciulă, de ureche, ne târăsc ca pe un sac, în timp ce poarta din spatele nostru, poarta spre viața dinainte, este închisă pentru totdeauna. Gata! Ești arestat!“
Acesta e protocolul după care se desfășoară, în comunism, epurările, reglările de conturi, eliminarea adversarilor. Comunismul se instaurează și se menține printr-o mecanică infernală a violenței și terorii, prin continua decimare a ceea ce nu e convenabil, într-un moment sau altul, clicii aflate la putere. Noțiunea de grup e esențială atunci când vorbim despre comunism. Deși pretinde să fie o ideologie de masă, comunismul e apanajul unor hoarde restrânse de indivizi, activiști și forțe represive, care dictează comportamentul și soarta locuitorilor unor întregi țări. Arestarea este, din acest motiv, o formă de intimidare și de paralizare a celor deja înfrânți. Supunerea nu e suficientă: ea trebuie însoțită, în sângerosul malaxor al demenței ideologice, de pedeapsă și exterminare.