Orice manual de științe politice te informează, chiar de la primele pagini, că în construcția societăților normale și solide e nevoie de un element fundamental: predictibilitatea
Termenul trebuie înțeles în toate sensurile și la toate nivelurile. Altminteri, riști să calci pe nisipuri mișcătoare și să construiești zgârie-nori în mijlocul mlaștinilor – cea mai primejdioasă fiind mlaștina morală. Asemeni rodiului, platinei, ruteniului, iridiului, osmiului sau reniului (ca să menționez doar câteva dintre cele mai prețioase metale de pe planetă), predictibilitatea e o substanță rară. Și tot asemeni metalelor din lista de mai sus, ea încape adeseori pe mâna celor înclinați să aducă dezastru, nu fericire. S-ar putea spune, așadar, că identificăm mai ușor predictibilitatea răului decât a binelui
Unde găsim, în clipa de față, pe Pământ predictibilitate? Exclusiv în țări dominate de regimuri autoritariste și dictatoriale. Doar acolo poți spune cu precizie cum va evolua societatea și care va fi soarta oamenilor. Depozitarele celor mai avansate valori ale umanității s-au dovedit, din contră, instabile, haotice, capricioase. Cine și-ar fi imaginat, de pildă, că țara care și-a făcut, cel puțin declarativ, un titlu de onoare din apărarea drepturilor fundamentale ale omului va sucomba, într-un proces accelerat, în fața mișcării centrifuge ce riscă s-o arunce într-un hău politic și moral? Urmărind ce se întâmplă în Statele Unite, dar și în multe alte țări, nu e deloc exagerat să vorbești despre un veritabil democid. Personaje publice, politicieni, ofițeri cu grade înalte și responsabilități covârșitoare au ajuns să rostească fraze de o duritate nu doar nemaiîntâlnită, ci și incompatibilă cu existența într-o societate civilizată
Principalul fenomen, observabil cu ochiul liber, e cel al radicalizării. Competiția se duce în termen belicoși, transformând rivalitatea politică în dușmănie fățișă și anulând prezumțiile de bună-credință. La alegeri nu se mai înfruntă idei și programe, ci mase mușchiuloase de indivizi al căror scop e exterminarea – dacă s-ar putea și fizică – a celor care nu le împărtășesc opiniile
Presa, din paznic și garant al democrației, a devenit un jucător feroce, ațâțând la ură, semănând vrajbă și călcând în picioare preceptele privind echidistanța, corectitudinea judecăților de valoare și informarea corectă
Contestarea rezultatului alegerilor a devenit o practică obișnuită – culminând cu infamul asalt al lui Donald Trump asupra Capitoliului, moment în care s-a întors o pagină jalnică în istoria tot mai zbuciumată a bătăliilor pentru Casa Albă
Nu s-ar putea afirma că, de partea cealaltă, extremiștii din Partidul Democrat ar fi niște sfinți. N-ai cum să uiți gestul de-o extremă violență politică și gestuală a lui Nancy Pelosi, care, cu ocazia unui discurs despre „starea națiunii“ a președintelui în exercițiu, a rupt demonstrativ hârtiile pe care era imprimat textul alocuțiunii. Din fericire, ea nu mai joacă decât un rol decorativ în viața publică. Dar continuă să otrăvească politica internă a partidului. Supraviețuirea ei îndelungată se explică prin talentul ieșit din comun de a aduna fonduri pentru campaniile electorale. Evident, multe din sume erau dirijate înspre oamenii pe care-i controla, asigurându-și, prin mituiri indirecte, poziții înalte în ierarhia de partid. Se afirmă că, între 2003 și 2014, șmenara-șefă a direcționat spre visteria partidului aproape o jumătate de miliard de dolari. Probabil, că acea sumă e doar o câtime din ceea ce a colectat în anii de maximă nebunie inaugurați de venirea la putere a lui Trump, când miliardarii roșii ai Americii și-au deschis încă mai generos baierele pungii
În felul acesta, vechiul „laborator al democrației“, cum a numit America marele jurist Louis Brandeis, riscă să devină un „laborator al autoritarismului“ și al abuzurilor de natură politicomorală
Avertismentele și cerințele de a propune oameni noi, nu figuri compromise ori cu probleme serioase de raportare la realitate, au fost ignorate cu trufie, ba chiar batjocorite. Așa se face că în 5 noiembrie 2024 americanii vor avea de ales între un candidat de-un egocentrism sălbatic, iresponsabil și nesimțit, și unul ale cărui forme de manifestare publică depășesc, din ce în ce mai des, granița tristă a senilității. Și asta într-un moment în care adversarii de moarte ai modelului democratic, chinezii și rușii, sunt conduși de lideri plini de energie, agresivi, având agende a căror simplă parcurgere îți dă fiori
Studiul dispariției democrațiilor nu e de dată recentă. Încă din 1983, Jean-François Revel, în Comment les démocraties finissent, trăgea semnale de alarmă privind abdicarea tăcută a Occidentului, dar nu numai a lui, în fața ideologiilor extremiste, îndeosebi a totalitarismelor de stânga. Democrațiile occidentale nu mai mor azi în urma loviturilor de stat militare sau a înfruntărilor sângeroase dintre segmente ale populației. Ele se sting, tehnocratic și aseptic, cu sprijinul direct al celor aleși prin vot liber. Ion Iliescu ne promitea, la începutul anilor 1990, o „democrație originală“. În Venezuela, Hugo Chávez a pedalat pe ideea democrației „autentice“. Lozincile susținătorilor lui au sedus imediat electoratul: „Democrația e infectată. Iar Chávez e singurul nostru antibiotic.“ La primul prilej, acesta a impus o nouă Constituție, democratică în aparență, dar care i-a permis să preia întreaga putere – și n-a mai lăsat-o până la moarte. Moștenirea lui a fost cumplită, îngăduindu-i urmașului, Nicolás Maduro, să desăvârșească operația de distrugere a țării
În vremurile noastre, nu mai e nevoie de ideologii radicale, de tipul comunismului ori al nazismului, și nici de războaie pentru a demantela ordinea firească a lucrurilor. Adică de a anula predictibilitatea. Astăzi, votul în condiții de aparentă libertate pavează drumul spre regimuri pentru care democrația e un dușman ireductibil. Nu trebuie să mergem prea departe pentru a găsi exemple. Ele riscă să devină din ce în ce mai numeroase pe măsură ce ideologiile care detestă ordinea mondială instaurată pe baze democratice se manifestă din ce în ce mai agresiv. Rusia, China și Iranul, principalii promotori ai acestei tendințe, nu-și ascund, nici măcar de formă, intențiile. Ele și-au asumat democidul drept tactica prin care lideri populiști și autoritari păstrează puterea în interior și își extind influența în exterior. Anihilarea opoziției, îngenuncherea și anexarea presei, întemnițarea opozanților pe baza unei legislații represive și uciderea adversarilor au devenit practici comune. Te și miri că mai trece câte o zi în care un tanc nu calcă vreun protestatar în Piața Tiananmen sau vreun opozant al lui Putin nu e împușcat lângă zidul Kremlinului
Democrația moare, așadar, pe propria mână. Nu mai e nevoie de regimuri polițienești agresive, cum sunt cele din Rusia și China, ori de formațiuni religios-militare, precum în Iran. E suficient câte un nostalgic al sultanatului medieval, precum Recep Tayyip Erdogan, pentru ca decenii de normalitate politică și religioasă, de adoptare a valorilor occidentale, să fie spulberate ca și cum n-ar fi existat vreodată. Poți să spui ceva? Poți să dai vina pe nerespectarea democrației, când milioane de oameni au ales cu bună știință astfel de personaje? Poți să-i arăți obrazul lui Viktor Orbán care, de ziua națională a Ungariei, în loc să-și mănânce liniștit gulașul, spune numai gogomănii, precum aceea că „adversarii occidentali de stânga declanșează războaie“? Și asta în timp ce el a aservit Ungaria crimelor în masă ale lui Putin. Care sunt occidentalii, fie ei și „de stânga“, aflați la originea vreunui război în istoria recentă? Occidentalii sunt prea lași chiar să continue să ajute de la distanță Ucraina. Despre ce războaie vorbește Orbán? Tot ce-i mai împiedică pe astfel de demagogi populiști să interzică până și cuvântul democrație, după ce praf și pulbere s-a ales de esența lui, e definiția de dicționar
El înseamnă, după cum știe chiar și un școlar proaspăt alfabetizat, „puterea poporului“
E dificil, prin urmare, să le iei celor care te-au ales cu inconștiență iluzia neghioabă că ei dețin fie și o fărâmă infinitezimală de putere
E mult mai ușor să păstrezi carapacea și să-i schimbi radical conținutul. Practici dictatura, abuzul, hoția la scară mare, minciuna și spui că ele înseamnă democrație, iar adepții te cred
Marea inovație a vremurilor noastre constă în anihilarea democrației prin gesticulații dictatoriale camuflate în proceduri legale
Parlamentele și justiția au devenit instituțiile cele mai eficace în procesul pervers de suprimare a unei idei nobile. Sub aparența scopurilor înalte (ele pretind, de regulă, că îmbunătățesc stările de fapt actuale, când, în realitate, le spulberă) se operează modificări legislative pe care mamelucii din curțile constituționale le aprobă fără să clipească
Presa încă independentă e intimidată, hărțuită, amendată (după ce autocrații s-au blindat cu legi represive). În principiu, cetățenii pot protesta, dar li se găsește rapid un nod în papură, o încălcare imaginară a legii, o fraudă legată de fisc. Iar slugile aflate în solda regimului îți explică tăios că nimeni nu e deasupra legii și că orice încălcare a acesteia trebuie aspru sancționată
De ce marea majoritate a oamenilor nu sunt conștienți de eroziunea iremediabilă a democrațiilor? Pentru că lumea reacționează la metodele hard, dar le ignoră pe cele soft. Tresar doar dacă sunt impuse legile marțiale, dacă se suspendă Constituția și se trece la arestarea în masă și deportarea pretinșilor inamici. Adică prea târziu. Dar așa, cu păstrarea cinică a aparenței de legalitate, totul pare în regulă. Se pare că moartea democrațiilor a rămas singurul lucru predictibil într-o lume haotic-impredictibilă.