Diagnosticianul și chirurgul

Donald Trump a fost un diagnostician redutabil. În urmă cu 33 de ani vorbea cu precizie despre bolile Americii. Prevedea ce urma să se întâmple. Și s-a întâmplat.

Chirurgul Donald Trump a fost unul haotic, uneori lunatic. În cursul unei operații pe cord deschis nu dai peste mână anestezistului și un șut în fund restului echipei pe care ți-ai ales-o.

Anunțând că va seca mlaștina corupției politice, Trump trebuia să se gândească la Jimmy Carter. Și acesta anunțase că, după ce va ajunge la Casa Albă, „No more business as usual”. N-a prins al doilea mandat.

Mlaștina (aka sistemul) se dovedește mereu mai puternică. Când este atacată, loialitățile nu mai sunt republicane vs. democrate. Loialitățile sunt față de mlaștină, transpartinice, în apărarea dulcelui status quo.

Ajuns la Casa Albă, fără a fi produsul uneia din părțile mlaștinei, e imprudent să antagonizezi în stânga și-n dreapta.

Intrat în politică trebuie să știi că nu poți câștiga războiul cu presa. Trump a ținut să arate că el poate. Și a pierdut. A fost învins de mass-media.

Numind presa „truly the enemy of the people”, Trump a scandalizat, dar avea dreptate – o presă profund coruptă, total partizană, este un dușman al națiunii.

Trump nu a pierdut alegerile doar în ziua exprimării votului, chiar dacă unele lucruri, cum ar fi votul prin poștă și modificările neconstituționale operate la nivelul unor state, vor rămâne prilej de controverse.

Trump a pierdut alegerile mai ales în campania dusă timp de patru ani împotriva sa de adversari politici, lideri ai unor structuri federale, elite analfabete moral și politic, anarhiști.

A pierdut și în fața miliardarilor loviți de simpatii socialiste, oameni care finanțează structuri declarat antifasciste, dar al căror arsenal este tipic structurilor anarhist-teroriste.

Și, mai ales, Trump a pierdut din cauza lui Trump. Felul deplorabil în care iese din scenă poate șterge din memoria colectivă lucrurile în care a avut dreptate, redresarea economică. „Stilul e omul”, nu-i așa?

Trump a atins buboaie pe care mulți din predecesorii săi au preferat fie să le ignore, fie să le condamne, dar fără a-și lua riscul de a le sparge, însă a involuat el însuși într-un buboi. Chiar dacă te consideri furat electoral, nu te zidești în reacții halucinante.

După actul de iresponsabilitate dementă din ziua de 6 ianuarie, e posibil ca imaginea lui Trump în istorie să rămână cea prezisă de fostul ministru al Apărării, generalul James Mattis: „un om fără țară.”

Nu știu dacă ridicarea unu zid este soluția cea mai potrivită pentru remedierea unor anomalii, dar sunt sigur că Ronald Reagan avea dreptate spunând „A nation that cannot control its borders is not a nation”.

Când Trump a spus același lucru, „A nation without borders is not a nation”, stânga extremistă, elitele analfabete moral și politic, anarhiștii bine finanțați și atent programați au sărit ca arși.

Nu trebuie să fii nici economist, nici comentator de talia lui William F. Buckley Jr. spre a ști un lucru simplu: „If a nation cannot control its borders it cannot control its revenue, spending or anything else.” Punctum.

Când Reagan a atins acest subiect, stânga n-a putut stârni împotriva lui reacții de violența celor organizate împotriva lui Trump. De ce?

Reagan a fost și un excelent diagnostician, și un chirurg precaut. Priceputul diagnostician Trump a fost trădat de haoticul, uneori lunaticul chirurg cu același nume.

Ipocrizia sistemică în care trăiește America invită la o întrebare care vine dintr-un alt gând al lui Reagan: „But the simple truth is that we’ve lost control of our own borders, and no nation can do that and survive”.

Anii ce vin nu așteaptă atât un răspuns la întrebarea „A câștigat Biden sau a fost furat Trump?”, cât la una mai aspră: „Ce fel de națiune este America azi?”

Granițele pe care America le-a pierdut sub presiunea de decenii a ipocriziei sistemice nu sunt atât cele geografice, cât cele între generozitate și iresponsabilitate, între legal și ilegal, între real și utopie.