Originalul curs intitulat „Comment vivre ensemble. Simulation romanesque de quelques espaces quotidiens“, susținut de Roland Barthes în primul său an de predare la prestigiosul Collège de France, în 1977, a avut drept fir călăuzitor ceea ce profesorul considera a fi o „fantasmă“ a sociabilității, exprimată cel mai adecvat prin cuvântul „idioritmie“. Format din „idios“ (propriu) și „rhuthmos“ (ritm), cuvântul, care ține de sfera lexicului religios, asigură acoperirea semantică în cazul oricărei comunități unde ritmul individual nu este obstrucționat, în nicio împrejurare, de nimeni din interiorul sau din afara colectivității. Contextul inițial al idioritmiei la care se referea Roland Barthes desemnează modul de viață al călugărilor de la Muntele Athos, care trăiesc în izolare, dar sunt sub ascultarea unei mănăstiri, ei fiind totodată solitari și integrați vieții monahale. Cu ajutorul unui corpus de texte literare și despre monahismul oriental ce reliefează condițiile de conviețuire în grupurile religioase și în acelea sociale restrânse, profesorul Barthes a disecat factorii de coeziune internă a grupului și disponibilitățile de respectare a libertăților individuale din partea acestuia.
Insistând asupra aspectelor vieții mănăstirești doar atât cât i-a fost necesar în demonstrații, Roland Barthes a supus idioritmia unei întregi dialectici, prin care se tinde la armonizarea exigențelor de sociabilitate impuse de viața comunitară cu aspirațiile spre independență individuală. Axat pe ideea de a explica felul în care singularul poate conviețui cu pluralul, cursul său a avut în vedere și opoziția a două contramodele: cuplul (care, prin intimitatea creată, tinde să anuleze tendințele idioritmice ale partenerilor) și mulțimea, nepăsătoare sau agresivă față de aspirațiile individuale către idioritmie, căreia bancul de pești îi devine o corespondentă figură hiperbolică. Plecându-se de la aceste polarități, s-a încercat stabilirea normelor unei morale a delicateții, între limitele căreia spațiul individual și spațiul social ar trebui să se confunde în privința distanței optime de adoptat.
De-a lungul întregului curs, realizat „au fur et à mesure“, profesorul a dorit să înțeleagă și să lămurească apoi numeroasa audiență la ce distanță trebuie să ne menținem față de semeni pentru a întreține cu ei o relație de sociabilitate corespunzătoare. Iar aceasta, fără a nutri sentimentul alienării sau fără a avea impresia că trebuie să alegem soluția exilului voluntar, în cazul în care nu ni-l impun ceilalți. Doar între cadrele acestei coabitări ideale nu s-ar atenta la libertatea individuală, la fragilitatea marginalității. Toate utopiile la care s-a visat până acum au avut drept model ideal de organizare viața comunitară, ipotezele puse în ecuație fiind doar de natură socială. Or, fantasma trăitului idioritmic nu este de raportat la vreo utopie socială, Roland Barthes exprimându-și părerea de rău că nu s-a imaginat încă o utopie domestică despre un astfel de ideal al fericirii individuale de găsit în conviețuire. Explicația rezidă în faptul că utopiile tocmai de aceea sunt imaginate a fi numai colective, întrucât respimg da facto aspirațiile către o viață dusă în izolare.
Potrivit datelor oferite de etologie, Roland Barthes a aflat că la speciile aparent cele mai gregare, în interiorul grupurilor celor mai puțin individualizate, precum sunt bancurile de pești, există o reglare a distanței inter-individuale optime, numită „distanța critică“. Dar marele semiolog a venit imediat cu precizarea că este neavenită compararea la modul foarte serios a informațiilor oferite de etologie cu cele existente în sociologie, astfel de similitudini putând da naștere la viziuni („fantasme“), iar nu la explicații raționale. Extrapolările respective i se păreau de nedus până la capăt, deoarece între regnuri intervin diferențele de limbaj, pe care nu le putem înțelege integral. În orice caz, bancurile de pești i-au indus lui Roland Barthes fantasma conviețuirii ideale, în interiorul căreia s-ar realiza o simbioză perfectă între entități. Mulțimea lor coerentă, masivă și uniformă este compusă din subiecți de aceeași mărime, de aceeași culoare și adesea de același sex, care execută mișcări sincronizate pe aceeași direcție de înaintare. Numai că o astfel de translare colectivă – sincronă și rapidă, în timpul căreia sunt manifestate interese, plăceri și temeri comune – suprimă orice intenție de idioritmie individuală.
Imaginea respectivă i-a cauzat profesorului Barthes o stare mai inconfortabilă decât aceea încercată la vederea unui mușuroi. Și aceasta, deoarece forma de conviețuire a furnicilor implică dresajul universalizat, egalizarea indivizilor în fața „diviziunii muncii“, pe când bancul de pești impune egalizarea, dresarea și nivelarea afectelor. Maniera lor de „a face dragoste“ constă în suprapunerea la o mică distanță a bancurilor de masculi peste bancurile de femele. Ouăle urcă și traversează bancul masculilor, realizându-se astfel o reproducere fără contact direct. Această stare de fapt îl determină pe autorul Fragmentelor dintr-un discurs îndrăgostit să se gândească la un paradox erotic, existent la nivelul afectivității: corpurile celor două grupe de sexe sunt atât de apropiate unele de altele, se ating și totuși nu fac dragoste (sau fac dragoste de la… distanță). Cu cât idioritmia lor este mai redusă, cu atât împlinirea erotică este mai slabă.
Roland Barthes s-a întrebat dacă se poate concepe întrunirea unui mic grup fără vreun scop precis, unde fiecăruia să i se respecte idioritmul. Desigur că pot exista reuniri făcute pentru pura plăcere de a fi împreună, unde socializarea este văzută ca scop în sine, iar situația este ilustrată cu un citat din cartea La societé française du XVI-ème siècle au XX-ème siècle (Ed. Didier, 1900), unde Victor du Bled afirma că reuniunile mondene nu au drept scop nici rezolvarea feluritelor probleme, nici perfectarea întâlnirile amoroase sau amicale, ci pura plăcere a întâlnirii. Comentarea citatului ales a dus la observația că astfel de grupuri ar putea fi definite ca pure mașini de creat plăceri în stare pură (considerate a fi, într-un fel, asemănătoare mașinilor sadiene), ca niște mașini homeostatice, care se întrețin ele însele, în circuit închis, în regim autotelic. Numai că maniera de a vedea mondenitatea din partea eseistului de la sfârșitul secolului al XIX-lea drept plăcere pură a întâlnirilor era idilică, departe de orice idee de pragmatism, care va marca secolul următor.
Pentru ca individul să se sustragă formelor de opresiune socială exercitate asupra sa, nu rezolvă mare lucru nici dacă se duce la mănăstire, nici dacă stă prea mult în sânul familiei, unde există riscul ajungerii la ceea ce s-a numit „defazarea sufletească“ (ale cărei simptome le-a diagnosticat Sorin Lavric într-un eseu cu acest titlu). Iluzia acestei a doua soluții i-a fost risipită lui Roland Barthes mai ales după ce a văzut o mamă ținându-și copilașul cu o mână și împingând cu cealaltă căruțul rămas gol. Ea mergea imperturbabil, în pasul său obișnuit de adult, iar copilașul se vedea târât, obligat să alerge tot timpul după ea. Mamei nu-i trecea prin gând că ritmul copilului era altul și că ea îi impune – la fel ca orice fel de Putere – o tulburare de ritm. Or, idioritmia înseamnă protejarea unui ritm suplu, mobil, curgător, care să nu fie obligat de a intra într-o cadență impusă din afară. Prin urmare, ceea ce societatea impune înainte de toate vieții, timpului, gândurilor și exprimărilor individuale este un ritm neconvenabil.
Modelul însuși al idioritmiei – văzut de Roland Barthes ca fiind de înfăptuit prin echilibrul ce trebuie menținut între solitudine și întâlnirea cu celălalt – este conferit de viețuirea în cadrul grupurilor puțin numeroase și suple, de câteva persoane, care încearcă să trăiască împreună, cu respectarea reciprocă a idioritmului. Or, suntem situați într-o zonă tampon, fiind mereu „tamponați“ de două forțe extreme: una a doritei libertăți individuale de idioritm și o alta a tendinței integrative, de ritm impus de orice fel de Putere (înțeleasă în sens generic, nu neapărat în unul politic). Puterea ar dori să ne vadă ducând o existență asemănătoare atât aceleia a mușuroiului plin de febrilitate, cât și a bancurilor de pești, puse în aceeași cadență și lipsite de viață afectivă.
Citirea cărții Comment vivre ensemble. Simulation romanesque de quelques espaces quotidiens. Notes de cours et de séminaires au Collège de France, 1976-1977. Texte établi, annoté et présenté par Claude Coste (Paris, Seuil/Imec, 2002; trad. rom. Alex. Matei, Ed. Univers, 2018) sau audierea de pe CD (sous la direction de Éric Marty, Paris, Éditions du Seuil, 2002) a cursului ținut de Roland Barthes la Collège de France sunt pline de învățăminte. Suntem îndemnați să reflectăm asupra distanței pe care trebuie să o ținem unii față de alții pentru a fi satisfăcuți de condițiile socializării, fără a avea impresia că suntem sufocați (eventual, de purtarea unei măști sanitare). De asemenea, putem conștientiza condițiile care se impun pentru a se întemeia în interiorul grupurilor restrânse o etică a conviețuirii armonioase. Plecând de la considerentul că există o „fantasmă“ a sociabilității, care ar satisface exigența fiecăruia de a trăi potrivit idioritmului dorit, profesorul Barthes a dezbătut inconvenientele care produc tulburări de ritm atât individual, cât și colectiv în interiorul grupurilor mai mari. Concluzia? Integrarea socială este inevitabilă, iar singurătatea este de negăsit.
Mi se pare evidentă actualitatea „fantasmei“ nutrite de Roland Barthes cu câteva semestre universitare înainte de a fi victima accidentului pietonal de acum patruzeci de ani (întâmplat chiar în față la Collège de France, pe când profesorul voia să intre pentru a-și pregăti un curs). Mă gândesc, în primul rând, la distanța socială și afectivă pe care trebuie să o respectăm astăzi unii față de ceilalți (cazul extrem reprezentându-l „dragostea la distanță“). Nu în ultimul rând, cred că, în fața gravelor probleme ale contemporaneității, membrii oricărui grup trebuie să-și însușească legile nescrise ale unei etici a conviețuirii, ale unei morale a delicateții, așa cum le-a predat profesorul Roland Barthes.