Alte partide?
N-am prea multe de spus despre fiul vitreg al PDSR, și anume PD. O corcitură, o struțo-cămilă, născut dintr-o mamă stângace și un tată ambidextru. Rupt din constelația FSN și dispărut în melanjul PNL, ca lumea în gura lui Pantagruel. PD a avut totuși două calități: o organizare mai bună decât toate partidele postdecembriste, cu excepția PDSR-PSD, poate și pentru că membrii lui nu erau alții decât cei ai FSN, adică foști membri ai PCR, doar că oleacă mai tineri decât pedeseriștii, dar cu reflexe deseori asemănătoare; un pragmatism evident, care l-a ținut în viață câtă vreme societatea și-a păstrat înclinațiile socialiste, pe care PD le masca într-o formă originală de social-democrație de… dreapta.
PDSR, alias PSD, a știut să profite vreme de două decenii și jumătate de naivitatea societății românești. Ca și de înapoierea ei pe toate planurile. O înapoiere căreia i-a datorat supraviețuirea și pe care a întreținut-o cu grijă. Acest cerc vicios a făcut din PDSR-PSD nu numai cel mai longeviv partid de guvernământ, dar și unul care părea la un moment dat de neclintit de pe prima poziție a scenei politice. Moștenitor (i)legitim al PCR, a făcut din iluzii și manipulări mijloacele principale de a-și câștiga masele. Da, masele, compuse din oameni cu școlarizare redusă, mai mulți vârstnici decât tineri, mai multe femei decât bărbați (ce lovitură de maestru a dat Dragnea cu doamnele lui cu coc și aere de țoapă!). Harta roșie s-a extins ca o metastază politică îndeosebi în județele sudice. Liderii susținuți de Dragnea erau de aceeași extracție joasă social, în pofida aerului lor de baroni, ca Bădălău (i-ați văzut averile, incluzând tablouri și… manele?) sau Stănescu. Înainte de a fi pescuiți de baronul de Teleorman, cine erau Olguța și Manda, soțiorul ei, în Craiova? Dar Dăncilă de Videle, cel dintâi premier analfabet din istoria României? Dar baronul de Vaslui, care stăpânește unul din cele mai sărace județe din țară? Colegii de partid spun despre el că are aerul unui înțelept. Mai degrabă seamănă cu Păcală. Dar grobianul Șerban Nicolae, cel care pretindea o „definiție“ a măștii ca să accepte s-o poarte, libidinosul politic Eugen Nicolicea, prețiosul ridicol Tudorel Toader sau, ultimul, dar nu cel din urmă, Florin Iordache, gro-parul de serviciu al PSD, cu lopata Ordonanței 13? Cu astfel de politicieni, la ce ne puteam aștepta de la PSD? A tunat și i-a adunat. Cum tot le place lor folclorul de mahala, le aduc aminte cu oarece sadism de această curată vorbă românească, în care e vorba de norii în care le stă tuturor capul. E cazul să ne întrebăm și în ce a constat politica PSD vreme de trei ani și jumătate? Partidul a periclitat economia și a distrus aproape orice speranță de redresare: a privilegiat consumul în detrimentul producției; s-a împrumutat cu dobânzi uriașe, în scopul exclusiv al creșterii veniturilor populației, nicidecum a investițiilor; a sabotat permanent instituțiile statului de drept, prin subordonarea justiției față de politic; a transformat parlamentul într-un instrument gata să legifereze în favoarea unor interese de partid sau, pur și simplu, personale; iar pe plan internațional, a adus România în situația de a fi criticată de toți aliații europeni pentru politica ei în ruptură clară de politica UE. Cam asta ar fi „definiția“ unui partid care a reușit să schimbe trei guverne proprii în trei ani. Toate acestea se știu foarte bine. Alte comentarii sunt de prisos.
Deși PUNR a promis multe rele, n-a apucat să le ducă până la capăt. Nu numai din cauza efemerității pe scena politică, dar și din cauza apariției unui frate vitreg, care l-a depășit rapid la toate capitolele: naționalism vehement, principii economice greșite, nostalgii ceaușiste, antieuropenism și altele. E vorba de România Mare. În fruntea acestuia, o personalitate mult mai puternică decât Gheorghe Funar, poreclit, et pour cause, Tribunul, pe numele lui, Corneliu Vadim Tudor. L-am avut coleg de Senat patru ani. De cunoscut, îl cunoșteam de mult, ca poet și, în mai mică măsură, ca om. Nu talentul literar îl lansase, ci colaborarea la revista „Săptămâna“ a lui Eugen Barbu. Colaborare multiplă: cu poezii (unele, antisemite) sau cu articole care denigrau tot ce era valoros în cultură, de la „bătrânii“ Bogza sau Ov.S. Crohmălniceanu la noii sosiți în literatură, ca Mircea Cărtărescu; colaborare cu securitatea, al cărei purtător de cuvânt a fost de câte ori i s-a cerut (de pildă, apărând odioasa idee a lui Ceaușescu de a dărâma Capitala, cu puținele ei monumente, îndeosebi religioase) sau turnându-ne pe noi, colegii lui, pentru „abateri“ ideologice. Încă din acea epocă, Vadim poza în patriot. I se îngăduia cam orice, în schimbul serviciilor aduse partidului și Securității. După 1989, naționalismul lui s-a putut manifesta nestingherit. Și deseori, sub forma unor pamflete a căror violență întrecea cu mult talentul cu care erau scrise, altminteri indiscutabil (nu și în poezie, unde a rămas un epigon al lui Adrian Păunescu). Discursurile din Senat, le citea. Era un bun vorbitor. Nu era simplu să intri în dispută cu el. Cita din gros din Iorga, îndeosebi, fiind evident că știa carte. Ceea ce-l făcea cu atât mai periculos. Deși momentul eclozării partidului era favorabil ideilor de extremă dreaptă, Vadim și-a recrutat aderenții dintr-un strat particular al societății, în care stăteau, umăr la umăr, vechi legionari, pe care regimul comunist îi ținuse la cutie, naționaliști naivi, securiști cât încape, dar mai deloc intelectuali adevărați. Doar figuranți ca Mitzura Arghezi. Cei foarte puțini pe care i-am cunoscut își urmăreau doar interesul personal. România Mare n-a avut de la început decât un singur lider. Asta spune ceva. Eu am considerat, încă de atunci, un mare noroc pentru viața politică românească faptul că extrema dreaptă ideologică nu mai avea liderii din interbelic. Vadim domina un partid fără personalități, neavând nici el anvergura intelectuală necesară pentru a accede la președinție. Turul al doilea al prezidențialelor n-a fost nici măcar un accident, ci o manevră politică a lui Iliescu de a-i scoate din cursă pe liberali, adversari mult mai dificili, „împrumutându-i“ lui Vadim voturi în turul întâi. Vadim, evident, n-avea habar. Orgoliul lui colosal nici nu i-ar fi permis, de altfel, să admită că succesul lui era rodul unui aranjament. Nu-i văd nici pe vreunii din colaboratorii lui apropiați capabili de astfel de performanțe de gândire politică. Am și o dovadă. Între tururile de scrutin, mă aflam întâmplător acasă la patronul celui mai în vogă post de televiziune din epocă. A fost sunat de un scriitor, un bun cunoscut al amândurora, pe care îl rugase să-l viziteze pe Vadim și să-i transmită un mesaj oarecare. N-am întrebat în ce constă mesajul, deși cam bănuiam. Telefonul fiind pus pe speaker, am auzit convorbirea. Am înțeles că Vadim nu putea fi abordat, fiindcă se simțea rău și zăcea pe întuneric în camera lui, transpirat și aproape leșinat. „Ce naiba are, a întrebat patronul, e diabetul lui sau ce?“ „E mort de frică“. „Aha, i-e frică să nu câștige“. „Exact! Paranoia amestecată cu lașitate“. Am reprodus destul de precis convorbirea. Partidul nu i-a supraviețuit lui Vadim.
Au existat (și există încă) numeroase partide, două sau trei chiar accidental parlamentare, despre care nu e mare lucru de spus. PDAR al lui Victor Surdu a ieșit în 1992 al doilea la locale, a avut în același an grup parlamentar doar în Senat, și, odată cu trecerea membrilor lui, în majoritate foști activiști PCR în agricultură, la PDSR, a tras obloanele. Victor Surdu era un om instruit și inteligent, mare băutor, ceea ce m-a făcut în nu mai știu ce împrejurare să-l tachinez: „PDAR poate fi denumit partidul-halbă.“ Nu mi-a luat în nume de rău nici o glumă malițioasă, la o întâlnire la Iliescu, ocazie cu care ședeam unul lângă altul și când Iliescu ne-a zis: „Mă bucur să văd cultura și agricultura la un loc“. Iar eu, măgar: „Nu te îngrijora, Victore, nici cultura, nici agricultura nu se iau“.
Un partid pitoresc a fondat fostul meu profesor și actual colaborator permanent al României literare, Ștefan Cazimir: Partidul liber-schimbist. Președintele a fost deputat o legislatură. Compusese el însuși un imn al partidului, care suna, bineînțeles, caragialian. Luările de cuvânt din Cameră, nu le pot numi discursuri, pe care Cazimir le-a strâns recent într-un volum, intitulat Râsete în Paradis, aveau același haz caragialian ca și numele partidului sau imnul. L-am întrebat odată pe fostul meu profesor, cu toată seriozitatea, precizez, dacă numele partidului domniei sale trebuie citit în sens parodic. Nu mai știu ce mi-a răspuns, dar am avut impresia clară că i-a displăcut întrebarea. După atâția ani, îmi vine să spun că nici unul, nici altul, n-am dovedit a avea umor în împrejurarea cu pricina.
Există și câteva partide, în general mici, care au în comun următoarea caracteristică: ele atârnă de alte partide mai mari. Fie că fac parte din alianțe, sfârșite deseori în fuziuni, fie că își fac campaniile pe cont propriu. Astfel de partide au apărut imediat după 1989. De exemplu, Partidul ecologist român (PER) al lui Otto Weber, un fel de anexă a PNȚ. Mai târziu, Partidul Umanist Român (PUR) al lui Dan Voiculescu, frățior mai mic al PDSR, dar gata să negocieze și cu PNL și cu oricine îi garanta câteva locuri pe listele electorale. Sau ALDE al lui Călin Popescu Tăriceanu, tot un jolly joker, care, când a încercat să meargă pe picioarele lui, la europenele de anul trecut, n-a izbutit să obțină 5% din voturile necesare. Sondajele ulterioare indică aceeași predestinare la eșec. Prezența sumbră a președintelui ALDE pe micul ecran în lunile din urmă, la care m-am mai referit, arată cea mai cruntă disperare. Omul e dispus să facă cea mai spectaculoasă echilibristică politică spre a nu fi uitat de lume: să sară de la trapez, să înghită flăcări sau să-și aplice un nas roșu de clovn. Mă tem că totul va fi degeaba. Chiar și aderarea la ce a mai rămas din partidul lui Ponta. Da, Victor Ponta și-a tras și el un partid, văr primar cu PSD, și folosește și el televiziunile pentru a-l impune pe scena politică. Nu-i prevăd niciun viitor, mai cu seamă din cauza trecutului lui Ponta. Dezvăluiri de ultimă oră îl apropie pe Ponta mai degrabă de pușcărie decât de parlament. Alternativa Pro România este de a nu intra în parlament (sau de a intra cu doar o mână de parlamentari), dacă merge pe cont propriu, sau de a muri în brațele vărului primar, dacă se reapropie de el. Legea gravitației, ce mai vorbă! Ca și UNPR, PUR, ALDE, MER sau Partidul Poporului DD, partidul lui Ponta nu va face mulți pureci în viața politică românească.
O situație specială are Uniunea Salvați România (USR), partid înființat de Nicușor Dan, după demisia căruia e condus de Dan Barna, omul cu afaceri de milioane cu statul. Gurile rele spun că USR este pupila SRI. Partid parlamentar și europarlamentar, creditat variabil cu maximum 15% și cu minimum 8%, s-a remarcat printr-un soi de politică ong-istă. Membri de strânsură, majoritatea tineri, nu toți onești moral, lipsa unei doctrine clare, divergențe individuale între radicalism de stânga, ecologism și puseuri de dreapta, iată principalele caracteristici. Fuziunea cu minuscula formațiune a fostului premier Dacian Cioloș nu va fi mai mult decât o frecție la piciorul de lemn al unui partid compromis periodic de scandaluri interne și de sciziuni, dar mai ales de manifestări care denotă ambiții nemăsurate din partea unor oameni pe care până mai ieri nu-i cunoștea nimeni. Și de care nu se va mai auzi mâine nimic.