De la Monica, personajul din La Medeleni, s-ar părea că în literele noastre acest nume este destinat să însemne frumusețe, inteligență, ființă voluntară și, în același timp, delicatețe. Se întâlnesc toate acestea la Monica Pillat? Pentru a răspunde, trebuie să-i citești cărțile.
Însă după ce le-ai citit constați că e greu să scrii despre un autor pe care îl cunoști personal și la care ții cu adevărat; când același autor descinde dintr-o familie ilustră de scriitori români, dificultățile devin aproape insurmontabile.
Am scris despre opera literară a bunicului Monicăi, Ion Pillat, despre acea operă poetică singulară, considerată de mulți desuetă și repetitivă, dar care materializează în Interbelic o experiență poetică dintre cele mai îndrăznețe. Dacă îți amintești și destinul tragic al lui Dinu Pillat, fiul poetului, a cărui memorie continuă să reprezinte o rană pentru cultura noastră, începi să scrii cu reticență și numele Monicăi.
Una dintre cele mai odioase crime ale perioadei comuniste a reprezen- tat-o procesul politic înscenat unui grup de străluciți intelectuali români, grup intrat în istorie sub numele de „lotul Noica-Pillat“; procesul s-a încheiat cu condamnări la sute de ani de muncă silnică. Hazardul a făcut ca – fără să fi avut în realitate nici cea mai mică vină – Dinu Pillat să deschidă, alături de Constantin Noica, lista victimelor represiunii. Martirajul lui Dinu Pillat i-a transmis fetei o altă jumătate de moștenire, întunecată și tragică, de care poeta s-ar fi lipsit bucuroasă.
În aceste condiții, ea a imaginat o literatură în care familia i-a rămas prezentă doar aluziv; nimic patetic, nimic revendicativ în poezia ei, ca de altfel în tot ceea ce a scris, de la Corăbii (1970) până la Drumul spre Emaus (2012). Istoria familiei și mai ales suferința lui Dinu Pillat se perpetuează prin gesturi, imagini, cuvinte izolate, stări de spirit. Dacă ar trebui să găsim un cuvânt care să sintetizeze vocația de scriitor a Monicăi Pillat, cuvântul potrivit ar fi discreția; această fată care a debutat la douăzeci de ani cu încântătorul volum Cei 13 și misterul (1968), care a scris apoi în cadență regulată poezie și proză, practicând chiar și istoria literară pe teme engleze, a ajuns acum în faza antologiilor de autor. Cea mai substanțială, Întredeschideri (2019), apărută cu câteva luni în urmă, lasă impresia că autoarea nu vrea în nici un fel să atragă atenția, că își tratează literatura ca pe un soi de violon d’Ingres.
În lumea scriitorilor, acolo unde vanitatea de autor comandă totul, modestia profundă pare venită din altă lume; în loc să se îmbulzească spre luminile rampei, nepoata lui Ion Pillat se retrage undeva în spate, cu frica de a nu fi cumva văzută.
Mai mult decât soarta propriilor sale scrieri, pe autoare au intere sat-o scrierile altora, asupra cărora s-a aplecat cu iubire. Dincolo de opera tatălui său, pentru prima dată restituită în ediții remarcabile, dincolo de traduceri și de antologii, Monica Pillat a făcut să apară cărți precum Zbor spre libertate (2006) de Pia Pillat Edwards, relatare a unei aventuri unice având-o drept eroină pe mătușa ei, ori Minunea timpului trăit. Pagini din corespondența Monicăi Pillat și a lui Lily Teodoreanu (2010). Personalitatea autoarei se dezvăluie întreagă mai ales în asemenea scrieri confesive în proză; e de ajuns să amintim recentul volum Invitație la vis (2014).
Monica învăluie în poezie documentul elocvent, mărturia interesantă, fie că aceasta îi aparține ei sau cuiva apropiat. Însăși organizarea ultimei antologii de autor, apărută la Editura Baroque Books and Arts, spune ceva despre modul în care poeta își privește propriile versuri. La capătul a jumătate de secol de poezie, ea alege ceea ce i se pare mai reprezentativ, ignorând ordinea cronologică. În funcție de tema poeziilor, luăm contact cu șapte secțiuni sub forma unor volume ideale, reunite indiferent de momentul apariției lor. Găsindu-și tonul propriu încă de la primul volum, poeta doar și l-a rafinat pe parcursul deceniilor. Citind cele peste 300 de pagini ale cărții, ai impresia că parcurgi același volum.
„M-am revăzut, ca o fereastră,
Pe care se uita bunicul
Și, dincolo de el, un fiu
Care avea să-mi fie tată.
Eram toți trei într-unul singur,
Atât de tineri, în amurg,
Și-aveam în față nemurirea…“ (Printre zăbrele de umbre);
„Parcă plutind, bunica-mi întindea,
Domol, o ceașcă aburită
Și, lângă lampa care nu se vede,
Tata-mi citea poeme de septembrie.“ (Întoarcerea acasă).
Întredeschideri materializează un miracol: e cartea familiei Pillat, care a reușit să străbată frumos una dintre cele mai negre perioade ale istoriei noastre. Și să demonstreze că spiritul învinge până la urmă forța brută: o consolare pentru noi toți.