Aurel Dumitrașcu ar fi împlinit 65 de ani în această toamnă. S-au adunat, tot în această toamnă, 30 de ani de la plecare. Cum ar fi evoluat Aurel Dumitrașcu pe lumea asta, în această perioadă? E greu de spus. Îi plăceau femeile, așa că îmi imaginez că s-ar fi însurat de câteva ori; sau că nu s-ar fi însurat niciodată, din același motiv. Ar fi avut copii? Îi plăceau, dar nu părea să fie din categoria celor care s-ar fi dat în vânt să îi crească. Ar fi făcut politică, că era plin de idei și de atitudine, dar una care i-ar fi enervat pe toți ceilalți din lumea noastră politică, care s-ar fi coalizat împotriva lui. Ar fi scris niște texte, niște pamflete de fapt, care i-ar fi făcut invidioși pe toți pamfletarii din presa noastră. Ar fi plecat din țară, dar nu ar fi găsit nicăieri o altă țară mai convenabilă. Din acest motiv s-ar fi întors în România, ca să aibă motiv să se enerveze pe lumea noastră tot mai incoerentă și mai ticăloasă. S-ar fi stabilit o vreme la București, de unde s-ar fi întors dezgustat de deprinderile lumii de acolo în lumea lui de la Borca; unde nu ar fi rezistat mult, lumea satului l-ar fi strâns în chingile automulțumirii. Și ar fi plecat și de acolo. Unde? Poate la Piatra Neamț. Sau la Iași? Sau la Cluj?
Ar fi plănuit să facă un doctorat pe o temă fantasmagorică, plecând de la o expresie din textele lui Luca Pițu. Dar nu ar fi găsit profesorul care să îi accepte tema, probabil.
Ar fi scris poezie, cu aceeași furie și aceeași dragoste de poezie cu care s-a născut. Apoi ar fi scris niște eseuri împotriva poeziei, demonstrându-i inconsistența, fragilitatea. Ar fi luat premiile mari din literatura română, despre care ar fi vorbit cu dispreț în jurnal. Ar fi scris mai departe jurnal, în fapt o istorie personală care se mai întâlnea doar pe ici, colo cu istoria oficială. Istoria oficială l-ar fi enervat, oricum. Ar fi denunțat istoria oficială la toate instanțele divine. Ar fi fost credincios probabil, dar nu unul practicant; l-ar fi căutat pe Dumnezeu cu fervoarea cu care ar fi încercat să demonstreze că poezia este esență de divinitate.
Ar fi scris câteva cărți de povestiri și câteva romane, care s-ar fi topit în marea de indiferență din lumea noastră necititoare. Ar fi suferit pentru asta, ar fi recunoscut mai apoi că s-a născut într-o epocă greșită. Sau într-o lume greșită? Dar ar fi iubit-o așa, reconside- rînd-o, convins că numai prin iubire mai poți schimba ceva.
Ar fi fost prieten cu scriitorii neliniștiți, care se chinuie să își schimbe soarta în destin. De fapt, ar fi avut puțini prieteni, pentru că nu mulți ar fi rezistat excesului de principialitate cu care i-ar fi evaluat.
Habar nu am cum ar fi evoluat amiciția/ frăția noastră. Cred că ne-am fi certat de câteva ori, pînă la retragerea ambasadelor, dar ne-am fi căutat mai apoi, cu febrilitate, să ne explicăm de ce ne-am certat. Eram așa de neasemănători în comportament, că păream, paradoxal, complementari; dar aveam cîteva lucruri de ne-negociat cu nimeni, între ele principialitatea și datele caracterului! Plus că valoarea în literatură/ cultură, am susținut amîndoi, nu se tratează niciodată cu amabilități.
Nu ar fi avut episoade bahice de povestit, pentru că se îmbăta mai mult cu virtute. Și cu alcoolul pur, extrem de volatil, al frumuseții femeilor.
Nu ar fi avut bani, pentru că nu știa să îi adune.
Spectator și trăitor în lumea noastră în care s-au relativizat pînă la confuzie valorile și principiile, în acești 30 de ani care au trecut de la plecare, cred că ar mai fi murit de câteva ori. De silă.
Adrian Alui Gheorghe
Piatra Neamț, noiembrie, 2020
POEME INEDITE
Scrisoarea unui iubit mort
– Îmi plăcea să-ți citesc numai texte obscure. Și numai
din cele pe care domnișoara profesoară nu ți le
amintea
niciodată la școală. Era o domnișoară bătrînă făcuse
închisoare prin 1950 pe urmă au reciclat-o și a venit
în
acest oraș de munte „pentru că soarele umblă prin
omăt
însetat.“ Noi toți îi spuneam bună ziua domnișoarei
bătrîne
am invitat-o chiar și la film în perioada în care mai
puteam vedea filme. Unii au vrut să nu o lase singură
dar ea spunea mereu că nu mai este femeie și că în
sîngele ei numai umbra ține locuri vacante. Mă uitam
după ea cum trece tăcută pe stradă mă-ntorceam
să-ți mai
scriu. Îmi plăcea să-ți vorbesc despre texte obscure.
De paști ți-am dăruit „Aphrodite“ a lui pierre louÿs
legată în piele de vacă. Nu ai citit-o nici până acum.
Am auzit că și alții îți scriu. Eu am murit mai demult
dar scrisoarea aceasta e cât se poate de proaspătă.
(1987)
Groapa în care stăm împreună
– Groapa în care stau nu o vezi. De jur împrejur
hieroglife și pui grași de rață beau lacom din sîngele
meu
se îndoapă
vor geme sub ploi nu vor pricepe
că-s doar un hîrdău de cuvinte
plimbat prin oraș. Nu știe nimeni de groapă nici tu
dacă plîng tuturor li se pare că rîd
dacă tac vin la mine puii de rață vin toți cu jăratec
cu plozi. O petrecere ieftină proletară. Aș putea fi o
strofă
în care un bărbat tînăr moare
o ghilotină sub care sîngele scrie în grabă poeme.
Din groapa
în care mă aflu îmi pot spune orice pot imagina orice
carnea se cutremură sub macii bezmetici
are și ea ifose are fleacurile ei matinale. Aș vrea
să te strig să te plimbi cu mine prin groapă
să fie groapa versaillesul nostru de pomină.
Nu întreba de sunt viu. Nu te înfricoșa. Groapa în
care stau
nu o vezi. De jur împrejur mă păzesc
containere goale.
(1987)
***
– E atât de limpede că voi muri
peste puțin timp
aproape mă închin
virgulei rău prevestitoare.
în ochiul tudoriței,
acum,
bate vînt.
(12 noiemb. 1982)
Dintre hîrțoage un poem veninos
– Am fost învățat să rămîn cuminte în cărțile din
școală
să tac să ascult cum mormăie proștii. O viață de
sfaturi
numai atât ursitoarele mi-au predat.
Și nu am ascultat niciodată de ele. În podul casei am
îmblînzit
un leu ce înfuleca ursitoare – prietenul meu adrian
potoli
un imperiu. Despre nopțile noastre nu pot vorbi într-o
carte faima lui trece prin sîngele meu și nu se întoarce.
Nu sînt decât un degustător ce se roagă – așa îmi
zicea.
Puteam să mă fac fabulist și să am necazuri mereu
cu cenzura puteam să bolborosesc din zori până
seara
puteam să visez.
Spaimă ți-a trebuit moarte ți-a trebuit nesfîrșire.
Dintre
hîrțoage încă un poem veninos se-ndrăgostește de
mine.
(1987)
(Dintr-un volum de poeme inedite, în pregătire.
Selecție, stabilire text, culegere: Vlad Alui Gheorghe)