Deși în primele pagini sunt transcrise haosul, frica, violența câmpului de luptă, La jeunesse virează destul de repede înspre o derulare mai puțin sângeroasă a evenimentelor. Hugo Pratt a mizat pe tehnica sincopată a contrapunctului, alternând secvențele din teatrul de război cu fragmente conversaționale care ar fi putut fi purtate și într-un salon dintr-un oraș aflat la mii de kilometri de ororile încleștării armate. Romanul grafic debutează într-un moment simbolic, cel al încetării parțiale, pe frontul de sud, al luptelor dintre japonezi și ruși. Cum Jack London fusese corespondent de război în conflictul ruso-japonez între ianuarie-februarie 1904 și iunie 1904, el nu avea cum să fie prezent în Manciuria în momentul încetării ostilităților. Și cu atât mai puțin la semnarea armistițiului, în 5 septembrie 1905. Ultimele lui articole expediate din Manciuria, publicate în „San Francisco Examiner“, datau din iunie, respectiv septembrie 1904: Japanese Officers Consider Everything a Military Secret și The Yellow Peril.
Anacronică e și menționarea bătăliei pentru Port Arthur. Ostilitățile fuseseră declanșate în ianuarie 1904 (dar e limpede că Hugo Pratt nu se referă la acest episod), și continuaseră până în decembrie 1904, când Jack London se afla deja în America. Singurul incident la care s-ar fi putut face trimitere e cel din 3 mai 1904, când amiralul Togo a încercat — fără succes — să blocheze intra rea în port. Prin urmare, cronologia este cu totul fantezistă. Ceea ce-l interesează pe Hugo Pratt e să creeze propria versiune asupra evenimentelor istorice, nu să fie un cronicar fidel al acestora. În- tr-un fel, el acționează asemeni lui Jack London, ale cărui cele mai bune pagini din corespondența de război sunt cele în care nu vorbește despre tranșee, gloanțe și atacuri la baionetă.
Citite astăzi, relatările de pe front ale lui Jack London respiră un aer de operetă. În scrisorile către prieteni vorbea despre un program zilnic mai mult decât relaxat, iar în articole analiza, cu un aer detașat-cinic, pseudo-încleștarea unor bătălii purtate fără nicio tragere de inimă. Nu e de mirare că, în acest context, preocuparea lui cea mai importantă era, în varianta Pratt, să-l întâlnească pe mai tânărul său prieten, Corto Maltese, dispărut fără urmă. Trecându-și în revistă programul, London evocă mai degrabă o vacanță petrecută într-un decor pitoresc, decât o misiune desfășurată în- tr-un spațiu unde pândea moartea: „Locuiesc în mijlocul unui pâlc de brazi, plin de farmec, pe panta unei frumoase coline. În imediata apropiere se află un templu. E o splendidă vreme de vară. Dimineața devreme mă trezesc cântecele păsărilor. La șase și jumătate mă bărbieresc. Manyoungi, valetul meu coreean, îmi prepară micul dejun și-mi poartă de grijă. Sakai, interpretul, îmi lustruiește cizmele și-mi execută ordinele… Micul dejun la ora șapte. Apoi mă străduiesc să fabric ceva pentru Examiner, pornind de la nimic. Probabil o să ies să fac câteva fotografii, pe care n-am să le pot oricum expedia, pentru că cenzorul nu va autoriza să fie trimise fără a fi developate, iar eu n-am aici nici produsele chimice, nici materialul necesar pentru a face asta.“ (Pierre, Pratt, 1988: 44).
Reportajele au, și ele, un cu tot alt aer decât cel înfățișat în primele planșe ale albumului de către Hugo Pratt. Aerul e mai degrabă burlesc, fără aura atroce pe care i-o atribuie artistul italian. E vorba — oricum l-am privi — de un balet mecanic, parte a unui ritual războinic simulat, filtrat prin lentila fumurie a unui reporter dezorientat de ceea ce e obligat să constate:
„Iată cum se înfățișează acum situația pe râul Yalu. Pe unul din malurile râului ce șerpuiește printr-o vale luminoasă se află o mulțime de ruși. Pe malul celălalt se află încă și mai mulți japonezi. Japonezii vor să traverseze râul. Vor să-l traverseze pentru a ucide rușii aflați pe celălalt mal. Rușii nu vor să fie uciși, așa că se pregătesc să-i omoare pe japonezi atunci când încearcă să traverseze. Nu e ceva personal. Nici nu se prea se văd unii pe alții. […] Din mijlocul rușilor o baterie începe să arunce proiectile înspre zona centrală a japonezilor. Bateria japoneză din partea dreaptă încetează să bombardeze infanteria părții rusești. Și tot așa, cu bateria rusească schimbându-și focul înspre mijlocul japonezilor, pe când bateria din stânga a rușilor își schimbă focul spre mijlocul japonezilor.
Rezultatul net al acestei situații, măsurată în numărul celor uciși, e practic nulă. Singurul efect a fost că fiecare parte a împiedicat-o pe cealaltă să ucidă“. (Jack London, San Francisco Examiner, June 5, 1904).
Cu totul altfel a văzut lucrurile Hugo Pratt. În povestirea lui, măcelul nu se oprește nici după anunțarea încetării focului. Cu o subtilă ironie, amintind de întâmplarea militarului japonez din junglă, care s-a aflat în stare de război mulți ani după terminarea acestuia, Pratt identifică un soldat rus care continuă să tragă în direcția inamicilor, deși superiorii îi ordonaseră în mod expres să pună capăt ostilităților. Figura fioroasă a soldatului, cu părul în neorânduială și cu ochii strălucind sălbatic, contrastează cu atitudinea celorlalți militari, fericiți că nu-și mai riscă viața. Atenționat să se supună semnalului sonor transmis de comandament, infanteristul replică mânios: „Mi se rupe de semnalul vostru! Nu eu am cerut să vin la război!“ Comentariului șocat al superiorului, războinicul, în care-l recunoaștem pe veșnic iritatul Rasputin, îi răspunde pe un ton vehement: „Am hotărât să-mi permit orice… De douăsprezece ori orice!“ Cearta se încheie cu împușcarea cu sânge rece a ofițerului de către irascibilul său subordonat și cu dezertarea lui Rasputin.
Scena este întru totul relevantă pentru destinul ulterior al personajului. În toate împrejurările în care-l vom reîntâlni, el e dominat de violență, irațional, ură, plăcere animalică de a ucide. Nu cunoaștem biografia anterioară a lui Rasputin, dar deducem din cuvintele lui că îl lega o iubire necondiționată față de mama sa, pe care o diviniza. Nu e, poate, exagerat să punem izbucnirile extreme pe seama traumei provocate de trimiterea la război. Adeseori, acest gen de rupturi, cu adânci substraturi psihanalitice, explică dominația factorului irațional. Într-un schimb de replici cu Jack London, Rasputin afirmă răspicat: „Prin felul în care a trăit, mama a fost mult mai curajoasă decât tine, decât locotenentul japonez și chiar decât mine!“ Tot în notă psihanalitică, ar fi relevant de știut în ce termeni se traduce expresia „felul în care a trăit“…
La Jeunesse are dezavantajul alterării structurii narative în urma deciziei lui Hugo Pratt de a-și încheia colaborarea cu ziarul „Le Matin de Paris“ înainte de a fi parcurs întregul scenariu proiectat. E o fatalitate pe care banda desenată în serial a împrumutat-o din tradiția romanului foileton. O întâlnim și în serialele de televiziune actuale, care țin cont de perioada anului când sunt transmise, ceea ce conduce la crearea unor paranteze vădit artificiale — de pildă, pentru a include în narațiune sărbători precum Paștele, Crăciunul sau Anul Nou. În cazul de față, veriga de care urma să se lege dezvoltarea acțiunii o constituie mitul minelor de aur ale lui Solomon. Ideea apare în discuția dintre Jack London și un amic, corespondent de război și el, Tom, care, la rândul lui, o preluase de la Corto Maltese. În chip de Șeherezadă invizibilă, acesta evocase mitul comorii care, așa cum știa și Jack London, constituise subiectul unui roman din 1885 al lui Henry Rider Haggard, King Solomon’s Mines, transpus cinematografic în mai multe variante. Pentru cinefili, merită amintit că faimosul Indiana Jones e modelat după protagonistul romanului menționat, Allan Quatermain.
În loc ca aventura să vireze înspre identificarea minelor de aur, ea se rezumă la căutarea lui Corto Maltese de către Jack London. Singurul eveniment dramatic — provocarea la duel a scriitorului american de către locotenentul Sakai, maestru bushido și membru al societății secrete a luptătorilor Ninja — se încheie prin intervenția caracteristică a lui Rasputin: fără să ezite, îl împușcă pe Sakai, scăpându-l astfel pe american de o moarte sigură. Arogant și disprețuitor, rasist și plin de ură, Sakai îl umilise pe Rasputin, sfătuindu-l să folosească farduri — desigur, pentru a-și ascunde urâțenia. Părerea orientalului despre oamenii albi e rezumată în termeni extrem de jignitori: „Lumea e plină de băieți ruși curajoși, dar cei mai buni sunt cei care mănâncă păpădii cu rădăcini cu tot“. În franceză, caracterul ofensator e dat și de denumirea plantei, pissenlit („pișă-n pat“, „pișăcios“), mult mai pregnantă decât în italiană („dente di leone“) sau în engleză („dandelion“). Or, o astfel de ocară nu putea fi trecută cu vederea de irascibilul Rasputin, chiar dacă soarta lui depindea de o semnătură a lui Sakai. Rusul avea nevoie de semnătura ofițerului japonez pentru a putea părăsi zona de război. Așa se face că l-a întâlnit în bordelul Casa fluturilor, unde, nu cu multă vreme înainte, se desfătau ofițerii ruși, iar acum era locul de distracție al celor japonezi.
Inconștient și coleric, pentru Rasputin atârnă mai greu dorința de răzbunare decât aceea de a-și salva pielea. Drept urmare, îl așteaptă pe Sakai la ieșirea din bordel și, fără niciun fel de avertisment, îl împușcă mortal. În timp ce inflexibilul (și dementul, la rândul lui) promotor al codului onoarei japoneze se prăbușea, Rasputin îi comunică motivul pentru care-l ucisese: „Din partea lui Jack London și a celorlalți prieteni…“. Mesajul era limpede: eliminân- du-l pe Sakai, Rasputin se vedea salvatorul vieții scriitorului american. Or, o astfel de întorsătură nu putea să nu-l proiecteze într-o stare de surescitare maximă. Îl vedem dansând macabru în jurul cadavrului și urlând din toate puterile în plină stradă: „Sunt o Cenușăreasă! O Cenușăreasă în delir!“
În ce-l privește pe Corto Maltese, el intră și iese din scenă fără a participa în vreun fel la evenimente. Se mulțumește doar să le treacă în revistă și să le comenteze pe un ton detașat. Din câteva replici, pricepuse tot ce se întâmplase. Deși dă de înțeles că prezența lui Rasputin nu-i face nicio plăcere, nu ezită să-l ia pe propria corabie, salvându-l de pedeapsa pe care, cu siguranță, ar fi primit-o. Îl salvează nu de dragul omului, ci de dragul perpetuării aventurii.