Dar partidele noastre, în anii 1990, aveau o ideologie clară, bine definită și respectată în primul rând de liderii lor? Față de partidele de azi, exista o anume coerență doctrinară? Se poate vorbi de o victorie a stângii în 1990, 1992 și 2000 și de una a dreptei în 1996?
La prima întrebare, pot răspunde: da. Într-o măsură mai mare sau mai mică. La a doua, de asemenea: da. Într-o măsură mai mare sau mai mică. La a treia, tot: da. În linii mari. Ca să înțelegi cu adevărat despre ce vorbesc, e nevoie să facem un tur al partidelor care au existat în România din 1990 până astăzi. Nu te aștepta, dragă Daniel, să ți le spun pe toate. Sunt câtă frunză, câtă iarbă. De multe am uitat. Destule nu merită efortul.
La sfârșitul lui 1989, ne-am pomenit făcând parte toți din FSN, care încă nu se declarase partid. Mi-a ieșit complet din minte cum s-au petrecut lucrurile. Cred că a fost vorba de a subscrie la manifestul în 22 de puncte din decembrie. Acolo se vorbea clar despre democrație, alegeri libere, stat de drept, economie de piață, libertate de exprimare, așadar, despre tot ce ne doream de multă vreme. Nu țin minte să fi existat înscriere propriu-zisă și, dacă o fi existat, eu n-am semnat nicio cerere de aderare. Când Iliescu a decis ca FSN să devină partid politic și să participe la alegeri, m-am retras pe loc. M-a deranjat și faptul că în CPUN, un fel de preparlament, Iliescu pretinsese pentru FSN 50% din locuri, țărăniștilor și liberalilor, abia înființați și ei, revenindu-le restul. Era o măsură tipic comunistă, pe care alegerile din 1990 au consfințit-o, din păcate.
Cine făcea parte din FSN și ce orientare politică avea noul partid? Făceau parte peceriști de rangul doi sau marginalizați de Ceaușescu (precum Iliescu însuși), securiști fără funcții înalte în fostul regim (cu excepții: l-am avut coleg de Senat și de Comisie Militară, Ordine Publică și SRI pe fostul șef al Securității din Mehedinți, poreclit Dințosul, fiindcă modul lui de tortură consta în a scoate dinții deținuților recalcitranți), șefi ai unor instituții de oarecare importanță, magistrați, procurori, ofițeri mânjiți moral în vechiul regim sau pur și simplu turnători. Vor fi existat și oameni de bună-credință, cu mâinile curate, dar nu mulți și, în orice caz, majoritatea cu vederi de stânga. Dreapta îi ținea departe și pe evrei. Eram convins că puțini erau feseniștii care nu ascundeau un schelet în dulap. La un moment dat, FSN s-a rupt în două: PDSR și, respectiv, PD. Nu din motive doctrinare clare, poate mai degrabă fiindcă fusese un amalgam de interese divergente. Un singur lucru se remarcă cu ochiul liber: linia de fractură a fost una între generații. Pe de o parte, generația lui Iliescu, Brucan, Bârlădeanu, Gherman, pe de alta, tinerii, membri PCR și ei pe vremuri, dar cu mai puțini ani de activitate, Roman, Severin, Băsescu. Nicio diferență majoră de doctrină nu e de remarcat, cel puțin la început. Abia cu venirea la putere a PD se vor constata inițiative cu care PDSR n-ar fi fost niciodată de acord. Se prea poate să fi fost și o diferență de viteză a reformelor. PDSR a dat totuși un prim-ministru capabil în Adrian Năstase, spre a nu mai vorbi de președintele Iliescu. Din PD a ieșit președintele Băsescu. Dintr-o perspectivă actuală, câștigul a fost totuși de partea PD. Rebotezat PSD, partidul fondat de Iliescu este, pe bună dreptate, considerat astăzi de către mulți o fosilă. Epoca Dragnea l-a adus aproape de faliment politic. (Nu te îngrijora, dragă Daniel, îi vine rândul și PSD-ului la radiografie sau, mai potrivit, la tomografie, fiind vorba de cap). PD a fuzionat cu PNL, renunțând la denumire în favoarea PNL. Și totodată la doctrina de stânga.
Iată de ce am nuanțat răspunsul la întrebările tale, adăugând expresia mai mult sau mai puțin. Sigur, avem de-a face, pe această parte a spectrului politic, cu formațiuni de stânga, mai mult sau mai puțin. Dificultatea nu constă însă doar în imprecizia situării uneia sau alteia, nici în convertirea lor la un moment dat, ci în fapul că, deși răspunzătoare de amânarea sau de amputarea reformelor necesare, toate formațiunile de stânga au trebuit să țină seama, la putere fiind, de trendul general, care era liberal în esență. În limbaj, cel mai adesea, dar deopotrivă în măsurile economice, sociale sau politice la care au fost obligate.
PNȚ-CD nu mai este considerat după 1989 partidul de stânga din interbelic. El a fost situat, oarecum mecanic, la dreapta, fiindcă făcea parte din opoziție. Semnificativ e faptul că, în ciuda acestei erori de percepție, PNȚ-CD n-a putut niciodată să treacă în anii 1990 peste rivalitatea istorică față de PNL, adevăratul partid de dreapta. Câinele și pisica. Guvernele Radu Vasile și Victor Ciorbea (ambii premieri numiți de țărăniști) nu pot fi considerate nici de stânga, nici de dreapta. Au fost obligate să urmeze trendul liberal în economie, dar fără mare entuziasm. Esențialmente de dreapta la țărăniști era doar atitudinea față de monarhie, familie și biserică. Două probleme au întâmpinat țărăniștii în cei patru ani de guvernare: penuria de oameni politici capabili și creditul nelimitat acordat președintelui Constantinescu. Proiectul lui Coposu a fost de a-l impune pe Constantinescu lider al opoziției. Victor Ciorbea, provenit din al doilea ca importanță sindicat din anii 1990, a fost un prim-ministru pe care-l va întrece în incompetență și iresponsabilitate doar avocatul poporului care a devenit în deceniul din urmă. Radu Vasile avea ceva infantil în comportare. Într-un rând, îmi cerea părerea despre niște versuri proaste, pe care i le lăudase, chipurile, Florin Mugur, pe vremuri, și recent, Andrei Pleșu și Alex Ștefănescu. În altă împrejurare, mă implora să-l conving pe Coposu să-i permită să participe la Washington la o Conferință pe tema minorității maghiare. „Maniu nu i-ar fi permis“, mi-a replicat Coposu, când mi-am călcat pe inimă și l-am abordat. „Dați-i voie, am insistat eu, altminteri se supără ca un copil“. Nu i-a dat voie, ceea ce l-a determinat pe prim-ministrul României să facă un botișor politic de toată frumusețea. „Gata cu PNȚ-CD, mă mut la tine în PAC!“ „Mută-te și pe urmă pleci la Washigton“, i-am spus în glumă. Știam că nu se va muta, deși mi-ar fi prins bine un prim-ministru. I l-am preferat pe Mugur Isărescu, al cărui scurt mandat va conduce la adoptarea unor măsuri absolut necesare. Pe Mugur n-am avut șansa de a-l susține atunci la prim-ministeriat. L-am susținut ulterior la președinție. Asta s-a întâmplat într-un moment în care țărăniștii n-au mai avut candidat, iar liberalii se împărțiseră între Isărescu și Stolojan și când eu însumi, plecat din PNL, n-aveam niciun motiv să optez pentru candidatul oficial al paridului.
Iată-ne ajunși la PNL. Hai să-l lăsăm pe data viitoare! Nu e nevoie să-mi pui nicio întrebare. Poți să te consideri în concediu.