Evgheni Vodolazkin s-a născut la Kiev ca și personajul principal al romanului său Brisbane, apărut în 2018 (în România, la Humanitas Fiction, 2019). Față de personajul său, Gleb Ianovski, care are tată ucrainean și mamă rusoaică, scriitorul este rus și trăiește acum la Sankt-Petersburg și nu la München. În rest, am spune că între el și personaj sînt multe asemănări, anul nașterii e același, 1964, ca și cunoașterea bună a orașelor evocate în carte, de la Kiev la München și de la Londra la Petersburg. Ca și Gleb Ianovski, acesta chitarist de reputație mondială, Vodolazkin a cunoscut un mare succes, dar cu romanele sale, traduse în peste 30 de limbi, premiate multiplu cu cele mai importante distincții literare ale Rusiei.
Cînd Gleb Ivanovski își povestește viața, o parte dintre fragmente sînt scrise la persoana întîi, cele mai apropiate de prezent (2012-2014). Cele din trecut sînt fixate într-un volum biografic de către un alt personaj, scriitorul Nestor, putem crede că Vodolazkin relatează experiențe personale sau este foarte aproape de ele. Și la Soloviov, personajul unui roman anterior, Soloviov și Larionov (2009), pot fi identificate trăsăruri ale autorului.
Dintre romanele de mare succes ale lui Evgheni Vodolazkin, la noi s-au tradus, și încă foarte repede, cele mai recente patru, acelea care l-au impus pe scriitor atenției publicului din Rusia, dar și din lume. Toate traducerile au fost asumate de Adriana Liciu, traducătoare cu mare experiență (avînd în palmares lucrări de Dostoievski, Tolstoi, Cehov, Nabokov etc.). Traducerea acestui roman, dificilă prin numeroasele aluzii culturale, citate și expresii în limba ucraineană, a fost realizată cu mult succes, recurgîndu-se uneori la note succinte și utile. Pentru cititorii care nu au acces direct la limba rusă, o asemenea traducere, păstrînd emoția originalului, este o șansă deosebită.
Pentru cei care cunosc romanele lui Vodolazkin s-ar putea ca Brisbane să pară mai puțin spectaculos și ceva mai comercial decît Laur, care rămîne în opinia mea capodopera scriitorului. Mai puțin spectaculos în sensul în care romancierul se referă la o perioadă apropiată de noi, renunțînd să-și valorifice experiența de cercetător al istoriei (deși este doctor în Filologie), care l-a făcut să ajungă tîrziu, abia la 48 de ani, în centrul atenţiei prin Laur (2012, Humanitas Fiction, 2014). Și mai comercial, pentru că Brisbane este o poveste oarecum hollywoodiană, aglomerînd – căutat – emoții puternice.
Gleb Ivanovski este copilul unui muzician ucrainean, Feodor, și al unei rusoaice, Irina, al cărei vis, imposibil de împlinit în comunismul kievean, este să ajungă într-o bună zi la Brisbane. Cei doi părinți se despart prin 1971, cînd fiul își va începe școala primară și pe cea de muzică, rămas cu mama lui și cu bunica dinspre mamă. Scriitorul Nestor (Serghei Nesterov), cunoscut întîmplător într-un avion pe ruta Paris-Petersburg, devine biograful lui Gleb în anul 2012, cînd acesta se descoperă bolnav de Parkinson. În prima tinerețe, la Kiev, elev la o școală de muzică, Gleb are o relație erotică de scurtă durată cu Anna, o violoncelistă. După despărțire, Anna fiind din Moscova, cînd o caută, o găsește cu un iubit „dinamovist“. Anna e indiferentă, iar dinamovistul îl și bate pe Gleb. Peste ani însă, el o va regăsi pe Anna, acum urîtă și mamă a unei fete, Vera, pe care o crește singură. Vera e o pianistă de talent. Gleb și soția lui germană, Katia, o adoptă practic pe Vera, o duc la München și la succesul muzical. Dar Vera e bolnavă de cancer și se va stinge în urma unei tentative de transplant al ficatului. Gleb își interpretează pe scena de la Albert Hall ultimul recital. Publicul îl salută clătinînd telefoanele aprinse. Dirijorul îi dă „intrarea“, dar chitaristul tace. Orchestra repetă cîntecul favorit al Verei, dar Gleb nu scoate niciun sunet. Dirijorul va explica apoi ziariștilor: „Muzica ideală e tăcerea“. În epilogul epilogului, după disparția lui Gleb din viața publică, în 2018, aflăm odată cu acesta – lovitură de teatru – ce s-a întîmplat cu mama lui Gleb care plecase demult spre Brisbane fără să mai dea nimănui vreun semn.
Astfel, orașul în care nimeni dintre personaje nu ajunge e Brisbane. El rămîne visul intangibil. Fiecare om are un „Brisbane“ al său, subînțelege autorul. Atins ori nu, orașul-reverie trebuie căutat fără pierderea speranței. În Laur, personajul titular străbate o Europă medievală, riscîndu-și viața de mai multe ori pe drum, ca să ajungă la Ierusalim. Reușește, asta face parte din planul său de mîntuire, dar mîntuirea nu e completă și personajul nu poate fi sigur de ea. Chitaristul de succes din Brisbane este și el un călător. Europa secolelor XX-XXI nu e mai puțin periculoasă decît cea a secolului XV. Ca și Laur, Gleb trece prin mai multe avataruri, ultimul fiind acela în care își pierde îndemînarea și harul, cîștigate cu greu, dar și pe Vera, fiica lui simbolică. Un alt personaj al lui Vodolazkin, Innokenti Petrov, din Aviatorul, are o experiență de tip SF: criogenat experimental pe vremea lui Lenin, într-un lagăr sovietic, este readus la viață în 1999. Biologic, are cam 30 de ani. Iubita lui din prima tinerețe are peste 90. Eroii lui Vodolazkin: Laur, Gleb, Innokenti, Soloviov au vocația transformării, ei devin, prin timp, „alții“.
Soloviov face exerciții de dicție la Petersburg ca să-și lepede accentul din sudul Rusiei, unul necioplit, să devină din provincial vulgar un aristocrat și ca pronunție. Ceea ce, notează autorul cu ironie, lui Gorbaciov nu i-a reușit. Gleb, copil căruia tatăl său îi deplînge lipsa de auz muzical, se transformă într-o vedetă a interpretării muzicii, părăsește Ucraina, apoi și Rusia pentru Germania, unde noua sa familie îi vorbește cu verbele la infinitiv și substantivele la nominativ pînă se deprinde cu limba. Și Laur, în bezna medievală rusească, descoperă limba germană și se apucă s-o învețe. Toate aceste personaje au un „Brisbane“ al lor, un țel pe care, și dacă îl ating, de fapt nu îi mîntuie.
Toate romanele lui Vodolazkin, chiar în momentele lor de comic grotesc, gogolian, sînt extrem de triste și mai ales abordează lucruri greu de atins. Scriitorul insită chiar asupra unor fapte pe care aproape nimeni nu le spune, nu le povestește despre sine sau chiar despre alții. Și sufletul cititorului se se simte sfîșiat la evocarea lor.
Unele episoade pot fi decupate ca niște parabole autonome. Cînd Gleb părăsește școala de muzică, în adolescență, o face pentru că înțelege că va muri. Iar dacă tot va muri, la ce bun muzica? Bunicul său, un înțelept, îl îndreaptă spre religie, tînărul e botezat și eliberat de frica morții. Revenit la școală, Gleb e pîrît de profesoara de științe sociale la direcție: un comsomolist citește cărți de religie! Directoarea nu face mare caz, dar îl cheamă pe bunicul elevului și-i spune că Dumnezeu nu există. Argument: Gagarin a zburat în Cosmos și nu l-a văzut. Bunicul răspunde politicos: Gagarin nu l-a văzut pe Dumnezeu, dar Dumnezeu l-a văzut pe el și l-a binecuvîntat.
Cruzimea și duioșia unor scene și personaje ale lui Vodolazkin sînt aproape insuportabile, amintind de Dostoievski dar și, în ceea ce eroii și întîmplările au absurd și aberant, de Kafka și Hašek. Personajele lui Vodolazkin se dovedesc adesea niște „idioți“ în felul în care acest calificativ poate fi atribuit Prințului Mîșkin, dar și bravului Švejk, cel care exprimă „absurdul pur al istoriei“, după Kundera. Cu adevărat istoria, dar și viața în general, au la scriitorul rus o notă irațională care le conferă autenticitate. Personajele se cufundă într-o magmă în care se zbat să-și caute mîntuirea sau „Brisbane-ul“ din visele lor. Scriitura vie, nuanțată, arta dialogului, descrierile surprinzătoare, competența în muzică susțin perfect intențiile artistului, romancier profesionist.
În Brisbane, ca și în celelalte romane, Evgheni Vodolazkin este deopotrivă ingenios și profund. Tema centrală rămîne speranța absolvirii de păcat prin căință. Un personaj din Aviatorul rezumă: Adevărata căință este întoarcerea la starea de dinaintea păcatului, un fel de biruire a timpului. Dar păcatul nu dispare. Mîntuirea e doar o speranță, un Brisbane visat.