Ultima virgulă: conștiința morții și religiozitatea

Omul este singurul animal care roșește – sau care ar trebui să o facă.“, spunea Mark Twain. Și unul dintre lucrurile care-l fac să roșească de milenii întregi este propria lui animalitate, asemănarea cu celelalte viețuitoare, în special cu maimuțele – despre care regina Victoria, văzându-le pentru prima oară expuse la o grădină zoologică din Londra, ar fi spus că „seamănă dezgustător de mult cu omul“.

Dintre expresiile fiziologice ale emoțiilor, se pare că tocmai îmbujorarea este, într-adevăr, specifică ființei umane, așa că vorba de duh a lui Mark Twain și-a găsit o susținere științifică, cum arată Frans de Waal în lucrarea de față. (Se crezuse anterior că și încruntarea ar fi specifică omului, idee împărtășite chiar de Darwin, dar ulterior s-a dovedit că și cimpanzeii se încruntă, astfel că ne mai rămâne, nouă oamenilor, un singur motiv de a ne mândri cu unicitatea noastră: rușinea!)

Rușinii față de propria sa animalitate i se adaugă, grație cercetărilor din ultima jumătate de secol, grație răspândirii informației despre viața animalelor prin internet și televiziune, o rușine de gradul al doilea: rușinea față de această rușine. Cu toate că trebuie să recunoaștem că acest sentiment (sau emoție? sau senzație?) a jucat un rol inaugural, întemeietor. Este prima emoție umană amintită în cartea Facerii, mai întâi într-o mențiune negativă: „Adam și femeia lui erau amândoi goi și nu se rușinau.“, apoi într-una afirmativă, „îmbrăcată“ în teamă: „Am auzit glasul Tău în rai și m-am temut, căci sunt gol, și m-am ascuns.“ În mod curios, tocmai apariția rușinii produce sau cel puțin precede scindarea dintre om și lume, proclamată de Dumnezeu sub forma unei întreite rupturi: dintre om și animalitate (dușmănia inexorabilă dintre Eva și șarpe), dintre om și pământ („iar lui Adam i-a zis: (…) blestemat va fi pământul pentru tine! Cu osteneală să te hrănești din el în toate zilele vieții tale!“) și dintre om și propria sa natură („Iar femeii i-a zis: …în dureri vei naște copii.“).

La originea fragmentului biblic stă, cred, o intuiție de ordin supracultural, o observație antropologică de o enormă și inexplicabilă finețe. Într-adevăr, e greu de crezut că destinul excepțional al ființei umane ar fi fost realizabil fără acest sentiment, fără rușinea de a fi animal, fără dorința de a-și sublinia până la obsesie diferența față de animalitate, fără tehnicile de separare și purificare față de ea. Cine știe dacă sacrificiile de animale nu sunt decât transfigurări ritualice ale nevoii psihologice a omului de a-și nega (sacrifica) propria sa animalitate pe altarul înaltei sale idei despre sine însuși. „Istoria“ omului pare să fi început cu o hotărâre, cu o utopie: aceea de a nu (mai) fi animal!

Că e vorba despre un „mit fondator“, despre un arhetip, matrice stilistică sau „idee regulatoare“ ne-o arată profunda indispoziție care ne cuprinde – indiferent de nivelul nostru de educație și cultură științifică – atunci când suntem puși să recunoaștem o asemănare care trece dincolo de genul proxim și ne amenință diferența specifică. Suntem deschiși să recunoaștem orice câtă vreme ne rămâne un rest, oricât de infim, numai pentru noi: o cantitate infinitezimală care să ne salte în afara animalității, căci în ecuația om-animal orice virgulă are forța transcendenței. Virgula s-a tot deplasat de-a lungul timpului – de la inteligență, la rațiune, la limbaj, la cultură, la comunicarea simbolică, la unelte, tehnică, tehnologie, la emotivitate, la afectivitate, la capacitatea de a suferi ș.a.m.d. Pe măsură ce așezările umane s-au tot extins, răpindu-le animalelor sălbatice habitatele lor naturale, până aproape sau dincolo de pragul extincției, pe atât am cedat mai multă „umanitate“ ideii de „animal“ sau am deschis granițele conceptului de om celui de animal. S-a constatat că și animalele sunt inteligente, ba chiar că produc anumite raționamente, că folosesc unelte, că sunt capabile să învețe, să reproducă și să imite comportamente, că posedă chiar la un nivel înalt capacitatea de a comunica.

Una dintre ultimele virgule rămase se referea, în mod straniu, la emotivitate și afectivitate. În mod straniu spun pentru că tocmai emoțiile au fost, într-o veche paradigmă a omului, aceea care-l definea prin raționalitate, asociate animalității lui: omul se diferenția de toate celelalte viețuitoare prin capacitatea de a-și controla și anula reacțiile emoționale, grație rațiunii sale.

Ei bine, tocmai această ultimă barieră este luată în discuție de Frans de Waal în cartea lui – Mama Ultima îmbrățișare. Suntem nevoiți, spune cercetătorul și profesorul olandezo-american, să concedem că foarte multe dintre emoțiile pe care eram tentați să le considerăm specific umane le împărtășim cu alte animale, în primul rând cu maimuțele antropoide. Râsul (reacție care, vai nouă!, a fost înregistrată și la șobolani) face parte din comportamentul obișnuit al cimpanzeilor, aceștia exersându-l pe aproape tot spectrul lui: de la simpla plăcere produsă de gâdilat până la râsul răutăcios produs de tachinarea altor membri ai grupului sau chiar a indivizilor altor specii (astfel un cimpanzeu este, în mod vizibil, amuzat de jocul letal pentru o veveriță – foarte asemănător corridei practicate de spanioli, alții momesc cu firimituri niște găini aflate într-un țarc pentru teribila distracție de a le împunge cu o țepușă prin zăbrele, în sfârșit un cimpanzeu tânăr se distrează copios după ce smulge frânghia dintr-un șanț despărțitor în care căzuse masculul alfa, rămas astfel fără posibilitatea de a se cățăra afară.)

Nu doar râsul, ci și zâmbetul (pe care doar asemănarea superficială îl așază în aceeași familie cu râsul, el având o origine diferită) este practicat de cimpanzei și este întru totul similar rolului său în sfera relațiilor umane. Astfel, zâmbetul are aceleași funcții de exprimare a submisivității față de un membru superior al grupului și de liniștire sau consolare a unui membru aflat într-o situație de frustrare sau stres.

Dacă una dintre prejudecățile privitoare la (in)capacitatea de a suferi a animalelor fusese deja abandonată (de Waal ne amintește că însuși marele filosof francez R. Descartes privea animalele ca pe niște mașinării, iar scâncetele și gemetele primelor ca pe zdrăngănelile produse de zguduirea celor din urmă), rămăsese în vigoare cea privitoare la capacitatea lor de a simți empatie, com-pătimire față de suferința semenilor lor. Prejudecata egoismului lor funciar a dus chiar la elaborarea unei teorii „științifice“ privitoare la o așa-numită „genă egoistă“. Or, cercetările recente arată, fără putință de tăgadă, că animalele – evident cele sociale, cele cu creier mare, la care cooperarea și îngrijirea puilor ocupă un loc central – stau sub semnul empatiei. De altfel descoperirea neuronilor-oglindă (fundamentul neurofiziologic al empatiei, atât la animale, cât și la oameni) s-a făcut grație studierii activității neuronale a… macacilor. Cimpanzeii frustrați sunt consolați în moduri uimitor de umane (îmbrățișare, sărut, mângâiere), iar cei bolnavi sunt de multe ori îngrijiți (împingerea talașului în cușca unui cimpanzeu bolnav). Sfera empatiei se extinde la șoarecii de preerie care dezvoltă atașamente puternice (măsurabile prin receptivitatea crescută la oxitocină – un hormon al „fidelității“ comun și oamenilor.) Depresiile în cazul pierderii partenerului de viață sau a puiului sunt evidente în cazul șoarecilor de preerie, a stăncuțelor și a cimpanzeilor-mamă sau a puilor de cimpanzei.

O foarte interesantă observație a lui Frans de Waal este că empatia – spre deosebire de simpatie – este neutră din punct de vedere axiologic, nu este nici bună nici rea sau mai precis este fundamentul, baza atât a acțiunilor considerate „bune“ (altruiste, a comportamentelor de îngrijire, a atașamentelor), cât și a acțiunilor considerate „rele“ (egoiste, a comportamentelor de tachinare sau de torturare). Empatia îi face pe cimpanzei să-și îngrijească puii, să-i consoleze pe cei învinși într-o confruntare, să dezvolte atașamente incredibile, mergând până la prietenii cu indivizii altor specii, dar tot empatia îi face pe aceiași cimpanzei, cum am văzut, să tachineze veverițele într-un joc de-a moartea, să-și râdă de congenerii aflați la ananghie sau chiar, ocazional, să-i ucidă cu cruzime. Așa-numita cruzime a animalelor – ca și aceea a oamenilor – se explică printr-una și aceeași „facultate“: empatia, capacitatea de a anticipa, de a „trăi“ plăcerea și durerea celuilalt.

Rămâne să ne întrebăm unde se mută virgula, ce mai rămâne din „diferența specifică“ a omului după ce, iată, cum dovedește de Waal, animalele împărtășesc cu oamenii trăsături văzute – într-o îndelungată tradiție ca fiind definitorii umane. De la conștiința de sine, dorința de putere, liberul arbitru până la simțul echității. (Acesta din urmă a fost demonstrat de de Waal prin mai multe experimente, dintre care cel mai ingenios este următorul: două maimuțe capucin sunt puse să rezolve o sarcină și recompensate amândouă cu felii de castravete; în momentul în care una dintre ele este recompensată cu strugure – un aliment mult mai prețuit de maimuțele capucin – cea care primește în continuare castravete protestează vehement, refuză sarcina, aruncă recompensa, zgâlțâie gratiile cuștii; simpla comparare a recompenselor primite produce o frustrare puternică – în care putem vedea originea sau temeiul sentimentului de echitate, atât de prețuit de oameni.)

Așadar, ultima virgulă se mută, din nou surprinzător de la un om de știință, în fața conștiinței morții și a sentimentului religios. Nici una dintre cele două (poate legate între ele) nu a putut fi constatată la vreun alt animal în afară de om. Deși descrierile comportamentului în fața morții unui partener, membru al grupului sau a puiului îmbracă forme cu totul impresionante (să amintim numai de „ritualul“ elefanților de a-și transmite cu trompa unul altuia rămășițele osoase ale unui congener decedat sau de a vizita la răstimpuri locul în care acesta a murit), totuși conștiința morții proprii (în sensul inerenței sau chiar a iminenței morții) nu a putut fi documentată. Dimpotrivă, unul dintre cimpanzeii studiați de de Waal, deși paralizat de la gât în jos, slăbit până la os, continua să se comporte, în măsura posibilităților rămase, ca mai întainte: îi tachina pe studenți, împroșcându-i cu apă etc.

De asemenea, nici măcar rudimente ale religiozității nu au putut fi observate în comportamentul animal, deși, cum putem vedea în cartea lui de Waal, unele dintre ele au la dispoziție instrumentele adorării, dar le folosesc doar pentru a-și arăta supunerea față de membrii superiori ai grupului.

Iată deci că știința cea mai recentă se întâlnește cu una dintre cele mai importante (și mai vechi) intuiții filosofice: conștiința morții (cu sentimentele derivate din ea) și religiozitatea constituie specificul, diferența specifică a omului, a umanității. Cine știe – poate că tocmai acestea generează (așa cum, în felul ei, considera filosofia pozitivistă) raționalitatea filosofică și științifică – în ceea ce are ea mai specific uman.