Orice s-ar spune, deasupra noastră planează încă „lumina“ tacită, dar pregnantă a anului fatidic 1917, când a avut loc Marea Revoluție Socialistă din Octombrie. Iar în unele părți ale globului, în prezent aceasta își reinventează formele de penetrare și încearcă să se impună , se pare cu o forță mai abilă și mai puternică decât acum o sută de ani. Cei 30 de ani trecuți de la căderea oficială a comunismului (mai mult în exterior) nu au reușit să producă o schimbare magistrală și să ne îndrepte privirile și speranțele în cu totul altă direcție. Aceasta, într-o măsură oarecare, se explică prin faptul că evenimentul de la 1917, nu s-a născut peste noapte, după cum tratează facil problema unii istorici. Premisele au fost create cu cel puțin încă o sută de ani în urmă. Și nu oriunde, ci în păturile înalte ale societății rusești. Să ne oprim la un singur caz, aparent nesemnificativ, care în esență atinge cred cele mai sensibile zone ale spiritului.
Într-o toamnă frumosă, ce nu se deosebea cu nimic de altele, la Moscova, în 1814 se năștea poetul Mihail Lermontov. La maturitate, amicii îi spuneau Michele, deoarece în anturajul aristocratic intim, de atunci din Rusia, se vorbea limba franceză. Deși a început să scrie la o vârstă precoce, celebritatea absolută a venit când el a scris poezia Moartea poetului. Aceasta se întâmpla pe 29 ianuarie 1837, ziua morții lui Pușkin, ce a survenit în urma duelului cu aventurierul francez d’Anthes. Versurile, în afară de emoționante sentimente elegiace, mai conțin o acuză acidă adusă elitei aristocratice corupte, blazate și cinice, în frunte cu țarul; ceea ce a creat condițiile favorabile pentru înfăptuirea acelei odioase crime. Poezia s-a răspândit fulgerător în rândul populației, avînd un imens succes și a fost înțeleasă ca o chemare la răzbunare, la revoluție. Și nu era departe de adevăr. Autoritățile în frunte cu țarul Nicolae I au fost indignate, socotind creația lermon toviană provocatoare; o iresponsabilă profanare a adevărului. Astfel, Lermontov și unul dintre prietenii săi au fost arestați și dați în judecată, pentru răspândirea ilegală a poeziei. Primul a fost obligat să se mute cu serviciul (fiind ofițer în armata țaristă) în Caucaz, celălalt a fost întemnițat. Aceasta însemna într-un fel renașterea prin poezie a revoltei rebele contra absolutismului țarist, inițiată cu un deceniu în urmă de decembriști. (Din rândurile acelei mișcări făceau parte cele mai luminate minți ale nobilimii rusești, care au sfârșit exilați în Siberia, dar și condamnați la spânzurătoare.) Și evenimentele nu s-au oprit aici. După patru ani, tot în urma unui duel, la vârsta de 27 ani a fost ucis și Lermontov. Nu e greu să ne imaginăm câtă „simpatie“a avut țarul față de poet, când auzind de moartea lui, a exclamat : „Câinelui, moarte de câine!“ Reacția poporului a fost pe măsura acestei păreri nedemne. De altfel, mult mai târziu la Piatigorsc, la locul unde s-a desfășurat duelul, s-au deplasat criminaliști profesioniști și au studiat traiectoria nefirească a glontelui tras în poet; consultând datele lăsate ulterior de unul din secundanți, au ajuns la concluzia că a fost un asasinat, excelent executat. A urmat un secol tulbure și zbuciumat, până la anul de „grație“ 1917, pe care la prezis poetul-prooroc:
„Va veni peste Rusia anul
negru al disperării,
Când coroana țarilor va cădea
în noapte,
Iubirea curată va fi dată uitării
Și mulți ne vom hrăni cu sânge și moarte. “
S-a scris mult despre moartea poetului, care împreună cu nașterea și viața sa, reprezintă un miracol. Dar cu cât strădania descifrării e mai mare, cu atât mai misterioase devin. Pentru că nu e vorba de un poet oarecare, ci de un geniu nativ. Cred că geniile sunt ființele deosebite, trimise de Dumnezeu pe pământ, pe un timp determinat, de obicei destul de scurt , pentru a ne ilumina. Au o libertate spirituală nelimitată, dar și o responsabilitate pe măsură. Din păcate, nu sunt sfinți. Doar harul lor e divin, în rest sunt oameni în înțelesul deplin al cuvântului. Spre deosebire de muritorii de rând, aceștia (ființe privilegiate ale destinului) sunt încercați la maximum de ispite, de demoni. E de înțeles acest lucru; mai greu poate fi explicat de ce ei nu ripostează, ci se lasă intimidați și loviți fără milă, până când își pierd viața. Doar Dumnezeu a lăsat posibilitățile necesare pentru a ne apăra de forțele întunericului. Însă, cum se zice, El dă, dar nu bagă în buzunar. Să-l luăm de exemplu pe Pușkin, care după cum se știe a avut o slăbiciune obsedantă pentru femei, până la vărsta de 30 ani cucerind câteva sute. Apoi după cum era și firesc, genialul poet a luat-o de soție pe cea mai frumoasă femeie din Moscova, care în urma unor intrigi sentimentale, după șase ani de conviețuire, i-a adus moartea, la 37 de ani. Demonul feminin, ascuns după meandrele unor gesturi gingașe, e imprevizibil și necruțător.
În cazul lui Lermontov, demonul aparent e mai inofensiv și mai puțin spectaculos, deoarece spațiul unde se desfășura acesta, era sufletul poetului. E vorba de demonul mândriei. S-a speculat mult pe seama acestui viciu al poetului, pe cât de ambiguu pe atât de permisibil, încercând să i se găsească diverse scuze și să fie cât mai bine înțeles. Aceste strădanii bizare, până la urmă s-au arătat a fi fără rost. Ce scuze pot fi aduse unui copil, care scrie poezii extraordinare la 12 ani și are un comportament ciudat? Sau mai ales, cum poate fi înțeles un adolescent, care se simte bătrân, solitar, neînțeles și în general pătruns de o cumplită stare de înstrăinare în această lume ridicolă, nedreaptă și plictisitoare? După toate acestea, presentimentul că v-a muri curând pare firesc. El nu întreprinde nimic ca să coboare, din starea lui privilegiată, de unde vedea și înțelegea aproape tot. Și odată ajuns jos, cu smerenie să-și asume suferința unei lumi meschine, efemere și absurde. El continuă să stea în poziția sa inefabilă, de zeu rece și intangibil ( redată excelent în poemul Demonul) , care discută aproape de la același nivel cu Creatorul. Tot mai conștient de propria sa valoare, sfidează lumea cu o nespusă tandrețe și tristețe poetică, crezând că aceste calități sunt suficiente pentru a fi izbăvit. Desigur, majoritatea artiștilor la tinerețe sunt orgolioși și uneori orbiți de mândrie. Unii dintre ei reușesc apoi să se transfigureze, să se smerească. În acest sens, exemplar e cazul lui Dostoievski, care și-a înfrânt demonul mândriei (și ulterior a devenit un profund scriitor creștin) în urma suferinței simțite pe drumul lung și insuportabil, de la pușcărie la spânzurătoare. Lermontov nu s-a „bucurat“ de acest „privilegiu“. E uimitor în cazul lui să observăm cum demonul mândriei i-a luat mai repede viața. Într-o poezie antologică, cere acest lucru și lui Dumnezeu, argumentând că nu mai poate duce povara veșniciei aici, spațiul fiind prea mic și timpul precar. E greu de spus în ce măsură Dumnezeu a intervenit, grăbindu-i sfărșitul, cert este că aceasta s-a întâmplat aproape cum și-a dorit poetul, adică trenant, chinuitor ( crezând că acesta este prețul răscumpărării veșniciei pierdute pentru câteva clipe) și pe un fundal extrem de expresiv și semnificativ.
Dar să vedem cum s-a desfășurat evenimentul. Totul a început la un bal, când Lermontov pe neașteptate, în toiul distracției, a făcut o remarcă banală, în auzul tuturor, pe seama prietenului său Martânov. Acesta l-a tras într-o parte și i-a amintit că-l rugase să nu mai glumească, în prezența femeilor pe seama lui. Poetul nu i-a luat în seamă reproșul și a continuat să se distreze, apoi i-a zis:„Doar n-o să mă provoci la duel pentru asta?!“ „Chiar asta se va întâmpla,“ a precizat Martânov. „N-ai decât s-o faci !“ l-a îndemnat ironic poetul. Și acela, simțindu-se ofensat la invitat la duel. În ziua stabililtă, s-au întâlnit la marginea unei păduri, în preajma muntelui Manșuc. În timp ce secundanții (patru la număr) faceau ultimele precizări și cu ajutorul pașilor stabileau distanța dintre cei doi rivali, pe cer au apărut pe neașteptate, mai mulți nori negri și grei. Cei doi au luat poziția de tragere și își pregăteau pistoalele. După aruncarea zarului, primul trebuia să împuște Lermontov. Duelanții învârteau îngândurați armele încărcate, trăgând în mod evident de timp. La un moment dat, unul din secundanți s-a enervat și a strigat să înceapă odată, că altfel anulează duelul. Norii fioroși ajunseseră deasupra lor. Lermontov a îndreptat pistolul în sus și a tras în vazduh, zicând: „ Nu o să-mi murdăresc mâinile cu acest cretin.“ Asta l-a făcut pe Martânov să țintească cu precizie și… a tras. În timp ce glontele se îndrepta spre umărul stâng al poetului, cerul a fost despicat de un fulger strălucitor , urmat de un tunet asurzitor și a pornit o ploaie cumplită. Glontele a intrat în pieptul poetului, atingându-i discret marginea inimii și a căzut cu fața în sus, de-a lungul drumului de piatră. Pentru un moment, s-a creat impresia că nu Martânov a tras în el, ci însuși cerul. Poate că Domnul l-a auzit și i-a îndeplinit dorința. Cel puțin cu această convingere, oglindită în privirea senină și zâmbetul lejer, și-a dat duhul poetul, în cele patru ore cât a durat ploaia, (după care a ajuns și medicul). Dar cel mai bine, sfârșitul e redat de versurile vizionare scrise de el cu căteva luni înainte :
„Zăceam, la ceasu-amiezii, într-o vale
Din Daghestan, în piept cu o rană grea;
Și sângele, cu picături domoale
Încete, încet, răcindu-se curgea.“
Doar femeile poate că i-ar fi făcut poetului suportabilă viața pe pământ și poate că ar fi anulat situația penibilă în care a fost pus de a ucide un om. Spre deosebire de Pușkin, care a cucerit numeroase femei, Lermontov a avut destul de puține. Și nu se știe de vreo relație erotică mai stabilă. Din versuri și scrisori reiese că le-a iubit platonic și dorea de la ele nu doar simple sentimente , ci cu mult mai mult. Să întruchipeze un ideal. Ce însemna pentru Lermontov un ideal feminin e greu de spus; sigur este că prin comportamentul său contradictoriu și intransigent le-a speriat pe fragilele domnișoare. Nici una dintre ele n-a avut curajul să se apropie și să încerce să-l înțeleagă. În Rusia profund patriarhală de la începutul secolului XVIII, visul suprem al femeii era un mariaj fericit. Bovarismul care tot pe atunci lua naștere în Franța, era încă destul de departe, la o distanță de aproape un secol, când a început să se impună și pe tărâmurile reci ale Europei de Est, odată cu apariția în 1877 a celebrului roman a lui Tolstoi, Anna Karenina. Desigur, Lermontov avea o orientare liberală; cunoștea bine opera lui Milton și ron și se trăgea pe linia paternă dintr-o străveche familie de cavaleri scoțieni, din secolul XIII. Strămoșul său Thomas Lermont a fost un vestit clarvăzător și talentat versificator. Cumva, în viața lui scurtă și tensionată, trecutul și-a dat mâna cu viitorul, făcându-i prezentul insuportabil. Și nu doar demonii interiori îl chinuiau, ci și cei exteriori, cu mult mai numeroși și mai agresivi ai unei lumi tot mai compromisă moral, predestinată prăbușirii și care, din păcate, l-a făcut să simtă că talentul său extraordinar era lipsit de sens. Asta i-a grăbit întoarcerea în veșnicie. Absența puterii divine în acest caz, ca și în altele asemănătoare, rămâne o taină.
(Traducerea versurilor de Alexandru Philippide)