Italo Svevo: Moșneagul

Italo Svevo (1861–1928), pseudonim adoptat definitiv în 1892 de Ettore Schmitz, se naște în orașul Trieste într-o familie numeroasă, cu origini germane, evreiești și italiene. Astăzi, Italo Svevo este considerat unul dintre cei mai importanți prozatori italieni, care a experimentat tehnicile narative devenite ulterior un atu al modernismului. Dacă opera sa romanescă e deja cunoscută cititorului român – O viață (1892), Senilitate (1898) și marele roman comic Conștiința lui Zeno (1923) –, proza sa scurtă a beneficiat până acum de puțină atenție, lectura ei fiind însă indispensabilă justei aprecieri a lui Svevo. Viitorul amintirilor (Humanitas Fiction, 2020), reunește 19 povestiri, dintre care 15 sunt la prima apariție în limba română.

Preocuparea pentru evoluțiile din tehnică și medicină, fenomenul îmbătrânirii pus în relație cu suferința și moartea, atît din perspectivă individuală, cât și socială, literatura ca vehicul al supraviețuirii, memoria și visul, spațiul și timpul în geografia personală, erosul și, nu în ultimul rând, exploatarea unor elemente camuflate de autobiografie situează proza scurtă sveviană la nivelul marilor sale romane.

întâmplarea s-a petrecut anul acesta, în aprilie, lună care ne aducea una după alta zile întunecate, ploioase, cu scurte întreruperi surprinzătoare de sclipiri de lumină și chiar de căldură.

Mă întorceam seara spre casă, în mașină cu Augusta, după o scurtă excursie la Capodistria. Aveam ochii obosiți din pricina soarelui și eram înclinat spre odihnă. Nu spre somn, ci spre trândăvie. Mă aflam departe de lucrurile ce mă înconjurau și pe care totuși le lăsam să ajungă la mine, căci nimic nu le înlocuia: plecau lipsite de sens. Deveniseră și foarte șterse după asfințit, cu atât mai mult cu cât de-acum câmpurile verzi fuseseră înlocuite de casele cenușii și străzile mizere, atât de cunoscute că soseau previzibile, iar a le privi însemna ceva mai puțin decât a dormi.

În piața Goldoni am fost opriți de agent și m-am trezit. Am văzut atunci că se apropia de noi și, pentru a evita alte vehicule, lipindu-se aproape de mașina noastră, o copilă foarte tânără îmbrăcată în alb cu panglicuțe verzi la gât și cu dungi verzi și pe ușoara mantilă deschisă, care în parte îi acoperea rochia și ea de un alb strălucitor întrerupt, ca și mantila, de ştraifuri subțiri din acel verde luminos. Întreaga figurină era o afirmare impetuoasă a anotimpului. Frumoasa copilă! Pericolul evident în care se găsea o făcea să zâmbească în timp ce marii săi ochi negri, larg deschiși, priveau și evaluau. Zâmbetul lăsa să i se vadă albeața dinților pe chipul acela în întregime roz. Ținea mâinile sus, la piept, în strădania de a se face mai mică, iar într-una din ele se aflau mănușile moi. Eu am văzut perfect mâinile acelea, albeața și forma lor, degetele lungi și palma mică ce se pierdea în rotunjimea încheieturii.

Și atunci, nu știu de ce, am simțit că ar fi fost dureros ca acea clipă să dispară fără să creeze nici o legătură între mine și tinerica aceea. Prea dureros. Însă trebuia să ne grăbim, iar graba a creat zăpăceala. Mi-am amintit! Exista o legătură între mine și ea. Eu o cunoșteam. Am salutat-o aplecându-mă spre geam pentru a fi văzut și am însoţit salutul meu cu un zâmbet ce voia să exprime admirația mea pentru curajul și tinerețea ei. Apoi imediat am încetat să mai zâmbesc amintindu-mi că-mi descopeream astfel marea cantitate de aur care se afla în gura mea și am rămas să o privesc grav și concentrat. Tânăra a avut timp să mă observe plină de curiozitate, răspunzând salutului cu un gest ezitant care i-a dat un aer de tristețe micului său chip de pe care dispăruse zâmbetul și care astfel și-a schimbat strălucirea de parcă între ea și ochii mei se interpusese o prismă.

Augusta își dusese lornieta la ochi atunci când îi fusese teamă că avea s-o vadă pe tinerică sfârșind sub un automobil. A salutat și ea ca să mi se alăture și a întrebat:

Cine e tinerica aceea?

Chiar nu-mi aduceam aminte numele ei. Mi-am ațintit privirile în trecut cu dorința fierbinte de a-l găsi și am trecut repede din an în an, până departe, departe. L-am descoperit alături de un prieten de-al tatălui meu.

Fata bătrânului Dondi, am șoptit nesigur.

Acum că pronunțasem numele acela mi s-a părut că îmi aminteam mai bine. Amintirea tinerei o aducea cu ea pe aceea a unei grădini mici și înverzite în jurul unei mici vile. Și i s-a adăugat și amintirea cuvintelor cu care copila i-a făcut să râdă pe toți cei prezenți: „De ce de pe un acoperiș nu cade niciodată o singură pisică, ci totdeauna două?“ Așa le aruncase ea în față tuturor impertinenta ei inocență ca și acum în piața Goldoni, iar atunci fusesem și eu atât de inocent încât să râd împreună cu toți ceilalți în loc s-o iau în brațe atât de frumoasă și-atât de dezirabilă. Vreau să spun că această amintire m-a întinerit pentru o clipă și mi-am amintit că sunt capabil să apuc, să țin, să lupt.

Augusta a făcut să înceteze visul acesta tulburător cu o explozie de hohote:

Fata bătrânului Dondi are la vremea asta vârsta ta. Deci pe cine ai salutat? Domnișoara Dondi era cu șase ani mai mare decât mine. Ha! Ha! Ha! Dac-ar fi nimerit aici, în loc să zâmbească din pricina pericolului, cum făcea fătuca aia, ar fi sfârșit, tremurând și șchiopătând, sub roțile noastre.

Și acum lumina acestei lumi se altera ca și cum ajungea pe neașteptate la mine printr-o prismă. Nu m-am alăturat imediat râsului Augustei. Dar trebuia! Altfel aș fi dezvăluit importanța aventurii mele și ar fi fost pentru prima dată când m-aș fi spovedit Augustei.

Da, da, nu m-am gândit. Totul se schimbă în fiecare zi câte puțin, ceea ce într-un an înseamnă mult, iar în șaptezeci foarte mult. Apoi am avut un cuvânt sincer. Frecându-mă la ochi ca unul care s-a trezit din somn, am adăugat: Am uitat că sunt bătrân, și prin urmare toți contemporanii mei sunt bătrâni. Inclusiv cei pe care eu nu i-am văzut îmbătrânind, precum și cei care au rămas ascunși și n-au făcut niciodată să se vorbească despre ei, neurmăriți de nimeni, și totuși au îmbătrânit cu fiecare zi. Deveneam infantil forțându-mă să ascund sclipirea aceea de tinerețe care-mi fusese îngăduită. Trebuia să schimb intonația, și cu înfățișarea cea mai indiferentă am întrebat: Unde trăiește acum fata bătrânului Dondi?

Augusta nu știa. Nu se mai întorsese la Trieste după ce se măritase cu un străin.

Iar eu de aceea am revăzut-o pe biata domnişoară Dondi, în fustele ei la fel de lungi, mișcându-se în vreun colțișor al pământului, necunoscută, adică printre oameni care niciodată n-o văzuseră tânără. M-am emoționat pentru că era chiar destinul meu, deși eu nu mă îndepărtasem de aici. Numai Augusta zice că-și amintește de mine exact cu toate marile mele virtuți de tinerețe și cu câteva defecte, primul dintre ele fiind frica de a îmbătrâni, pe care ea încă nu mi-o iartă, deși la ora asta ar putea să-şi dea seama cât de întemeiată a fost ea. Însă eu nu o cred. Eu nu îmi amintesc multe despre ea, în afară de ceea ce văd. Iar apoi ea mi-a cunoscut tinerețea numai parțial – vreau să spun foarte superficial. Eu însumi îmi amintesc mai bine aventurile tinereții mele decât înfățișarea și sentimentul ei. În anumite momente neașteptate mi se pare că ea se întoarce și tre buie să alerg la oglindă ca să mă aranjez la timp. Privesc atunci semnele acelea de sub bărbia mea, deformate de o piele prea bogată ca să mă întorc la locul care este al meu. Odată i-am povestit nepotului meu Carlo, care este și medic, și tânăr și ca atare se pricepe la bătrânețe, despre aceste iluzii de tinerețe care mă surprind uneori. Zâmbind malițios, Carlo mi-a spus că erau cu siguranță un simptom de bătrânețe fiindcă uitasem cu totul cum te simți ca tânăr și trebuia să privesc pielea gâtului ca să recunosc acest lucru. Apoi, râzând zgomotos a adăugat:

Ca vecinul tău, bătrânul Cralli, care e convins că e tatăl copilului pe care tânăra sa soție e pe cale să-l aducă pe lume!

Nici vorbă de așa ceva! Sunt încă destul de tânăr ca să nu comit asemenea greșeli. Eu nu mă știu mișca destul de sigur în timp. Și nu ar trebui să fie totul din vina mea. Sunt convins de acest lucru în ciuda faptului că nu aș îndrăzni să-i spun lui Carlo care nu ar înțelege și ar râde de mine. Timpul își execută devastările într-o ordine sigură și nemiloasă, apoi se îndepărtează într-o procesiune la fel de ordonată de zile, de luni și de ani, iar atunci când se află atât de departe încât nu-l mai putem vedea, rupe rândurile. Fiece oră își caută locul ei în câte-o altă zi, iar fiecare zi în alți ani. Așa se-ntâmplă că un anumit an pare tot însorit ca o unică vară, iar altul este în întregime străbătut de un fior de frig. Iar rece și fără nici o lumină este exact anul din care nu-ți amintești absolut nimic în adevăratul său loc: trei sute șaizeci și cinci de zile de douăzeci și patru de ore fiecare moarte și dispărute. O adevărată hecatombă.

Uneori, în anii aceia morți se aprinde brusc o lumină ce luminează câte-o scenă în care atunci abia se descoperă o floare rară din propria viață, cu parfum puternic. Astfel, niciodată domnișoara Dondi nu mi-a fost mai aproape ca în ziua aceea în piața Goldoni. Înainte, în acea grădiniță (acum câți ani?) eu aproape că n-o văzusem și, tânăr fiind, am trecut pe lângă ea fără să-i observ grația și inocența. Abia acum am ajuns-o din urmă, iar ceilalți, văzându-ne împreună, au început să râdă. De ce nu am văzut-o, de ce nu am înțeles-o înainte? Poate în prezent fiecare eveniment e eclipsat de grijile noastre, de pericolul care ne-amenință? Și nu îl vedem, nu îl simțim decât atunci când suntem departe, la adăpost?

Dar eu, aici, în cămăruța mea pot imediat să fiu la adăpost și să mă concentrez asupra acestor hârtii ca să privesc și să analizez prezentul în lumina lui incomparabilă și să ajung din urmă și acea parte a trecutului ce încă n-a pierit.

Prin urmare voi descrie prezentul și acea parte a trecutului ce încă n-a pierit nu pentru a le păstra amintirea, ci pentru a mă reculege. Dacă aș fi făcut-o mereu aș fi fost mai puțin surprins și tulburat de întâlnirea aceea din piața Goldoni. Nu aș fi privit-o pur și simplu pe copila aceea cum poate ar fi făcut-o cel căruia Domnul Dumnezeu i-a păstrat vederea. Din cap până-n picioare.

Eu nu mă simt bătrân, dar am impresia c-am ruginit. Trebuie să gândesc și să scriu ca să mă simt viu, întrucât viața pe care-o duc într-atâta virtute pe care o am și care îmi e atribuită, și atâtea sentimente și îndatoriri care mă obligă și mă paralizează îmi răpesc orice libertate. Trăiesc cu aceeași inerție cu care se moare. Și vreau să mă zgâlțâi, să mă trezesc.

Traducere din italiană de Mihail Banciu

(Fragment din volumul Viitorul amintirilor. Proză scurtă, în curs de apariție la Editura Humanitas Fiction, Colecția „Raftul Denisei“, coordonată de Denisa Comănescu)