Între sacru și mundan

Punctul de plecare al poeziei lui Sorin Mărculescu îl constituie raportul dintre diversitățile lumii reale și deopotrivă ale celei lăuntrice pe care îl înregistrează detaliat, cu o paciență abia înfiorată de-o uimire încă nedomolită. Un conglomerat de obiecte și relaționări, de senzații și amintiri, de vise aievea și realități visate, străbătut de interogații frecvent atît de tensionate în aparentul lor firesc, încît n-ar putea primi răspuns: „plurivers curge căldura grea de sfîrșit de septembrie/ ce amintiri să mai taci cînd toate prea strîns ți se-mbulzesc/ una într-alta lucru-n imagini umbre-n vedere colțuri/ iar în facturi indecizii în teoreme: de ce tot un sînge crezi/ că te-ncearcă? De cîte ori se-ntoarce aeru-n sine? Nimic nu e la/ fel cu țintele nimic în snopuri nu se mai adună și nu/ încerca să te mai rostogolești în ardori deși totul e-atît de/ fierbinte: lumea oricum mereu aproape a fost de fastul/ sfîrșitului abia început: și ce a-nceput?“ (imnul 118). Eul se descoperă pe sine cu o orgolioasă umilitate, „doar cît să crezi că te mai poți auzi dintre-atîtea/ voci ție străine mimînd contopirea“ (ibidem). Modelul ales nu e nici măcar Le livre, cartea-unicat a lui Mallarmé, ci pur și simplu Biblia, „multimilenara conglomerare de voci și istorii tragic subsumate unei tăceri atotvăzătoare pe care am vrea s-o ascultăm sau încercăm s-o auzim așa cum ni se pare sau ni se îngăduie“, după cum declară transportat poetul. Imaginea i se răsfrînge în mozaicul unor constatări de sine declinante, în strădania de-a le găsi o direcționare, o finalitate. Totul pare zădărnicit de chiar acest efort al soluționării lor, de-o circularitate a dificultății ce se afirmă treptat fără altă justificare decît propria sa rezonanță melancolică: „zborul în nume de/ locuri s-a șters ori se repetă: culorile ți se-asmut și/ tu te miri că te vezi alergînd doar în vis prin pătratele/ fricii fără contur: spune orice: drumu-n contur e zadarnic/ te-asemeni cu tot ce-ai crezut că-i altfel de ce-ai încercat: uită/ de menghina azi ruginită pe care și tatăl tău o strînsese/ ieri ca și tine surprins de un ultim val de septembrie parcă/ la fel de tăcută ca azi și de caldă“ (ibidem). Avem a face cu o confesiune tot mai ramificată indicîndu-și în subsidiar propria insațiabilitate. Mereu variate, asociațiile dobîndesc astfel aerul unor repetiții paradoxale ale unui final ce întîrzie: „marea/ explozie din repetarea poveștii: bucurie ți-e numai refrenul/ de nume și fluvii unul spre altul curgînd și în centrul/ marilor pînze țesute de cîți au plecat meticulos ca să le/ deșire din celălalt capăt ce-atîta te doare“ (ibidem). De aici se deschide perspectiva divinului. Aducîndu-i drept ofrandă declarată producția d-sale, autorul recurge la o amplă speculație cu zvîcniri emoționale: „uite-mă Doamne: poezia nu este nicăieri altundeva mai acasă decît la/ pieptul de pretutindeni sfios și de neaflat al/ Domnului necruțător: nu încerca să o confiști și/mai ales nu afirma cu niciun chip că nu poți/trăi fără ea de vreme ce El poate trăi fătă tine inexistînd“ (ibidem). De la un moment dat versurile par a ilustra un psalm inspirat fără contenire. Printr-o genuflexiune sacrificială, poetul se arată supus ritualului canonic. Se detașează bogăția în răspăr a chenozei, asemenea comportării acelui jongleur evocat de un francez care se închină Domnului printr-un joc de cuțite: „mîntuiește-Ți Doamne salvarea de Tine în noi în mine ca-n noi/ pretutindeni oriunde și-oricînd și binecuvîntat fii iarăși tu/ surioară sau frate tu moarte: mai amînă-ne Doamne o clipă/ nesfîrșita întindere fără de chip în noi de va fi să Ți-o/ întrezărim sub pașii Tăi dulci de pe cale striviți ca să fim/ iar și noi și din chipul și asemănarea noastră cu noi timpul/ să-l smulgem și neîncepuți în Tine reabsorbiți să ne/ pierdem prea străvezii“ (Imnul 127). Într-un discurs abundînd de subtilități, ruga se încarcă de-o fervoare inclusiv a formei, volutele mistice alcătuind un decor compact. Credința apare însoțită de un proces expresiv. Drumul spre sacru e parcurs de cuvîntul dispus a săvîrși o invocație așa-zicînd analitică. Mai pretutindeni consubstanțialități mundan-divine cum un alibi mutual. Monologul copios devine dialog în cuprinsul său, nu fără ezitări, răgazuri, formule de-o veche sapiență reciclată, închinăciuni ale limitei pios asumate, dar și ale vîrstei către sine: „încep să nu Te mai aud de povara veșmintelor/ și numai durerea de Tine mă cheamă: ca să-mi/ închipui acuma cu Tine că intru în vorbă ar/ trebui să uit și tot ce nu am vorbit: uitarea/ iertare începe să fie («începe» atîta de des/ repetat să semnifice «gata»?) și doar începutul/ izvorului surd mă mai spală: bătrîn Îți/ sunt Doamne și jilț înaintea Ta nu mai am/ și uit ce să-Ți mai cer“ (Imnul 131). Menționată fiind și suferința adiacentă credinței, acel simțămînt al unui Atotputernic a cărui grandoare poate avea și pasul înfricoșător: „iertătoare este urgia alipirii de Tine:/ și iertată să-mi fie și casa de sînge și staulul/ semnelor de fiare ale umbrelor pașilor“ (ibidem). Drept probă suplimentară a devoțiunii e mărturisită temerea că n-au fost adunate toate dovezile prezenței divine ce ar fi putut fi luate în seamă, întrucît există disimulări ale sacralității sub aspectul părelnicei înstrăinări: „legăm între ele asemănările Tale/ uitînd și negîndu-Te: lung dormi în cuprinsul/ asemănărilor Tale cu Tine și lumile-n aer le aruncăm/ vînturîndu-Te: Tu ne uiți pe rînd ca să creștem spre/ Tine și să ne plivim de mustrările Tale ori de cîte/ ori Te simțim cum din carne iar ni Te smulgi și-n/ aproapele-Ți muți baterea-n cuie: azi ai trecut inutil/ peste-orbite și prin oasele-adînc amorțite-ale bătrînului/ rege sus fără tron“ (Imnul 136). Pe alocuri textul dobîndește o dicțiune de predică altoită pe trunchiul viguros al tradiției ecleziastic cuvîntătoare. Pentru ca liturgicele îndemnuri să treacă oportun pe portativul modern: „muntele-și coboară scara în sine ca un/ lift de sînge între pleoapele țepene:/ și pomii de metal și lumile în vitrine și ramurile rugăciunii împărătești“ (Imnul 165). În chip concluziv se cuvine socotită confluența organică a ființei celeste cu cea telurică, precum un lirism evanghelic analog cu cel dintre autor și „fraternul“, „seamănul“ său, cititorul: „plînge-mă Doamne cum și eu mi Te plîng“ (Imnul 135). Grație texturii de rafinamente docte pe care ne-o oferă, creația de înaltă cotă, profund personală a lui Sorin Mărculescu e aidoma unui veșmînt clerical somptuos purtat de un laic.