„Deunăzi către ziuă visasem că murisem…“
(Al. Macedonski, Noaptea de noiembrie)
I. Oprișan ne propune o Istorie a literaturii române în evocări. Arătând că este impropriu să considerăm evocarea o modalitate artistică a memorialisticii și socotind-o o specie literară independentă, subliniază că „nici un alt izvor biografic sau modalitate literară nu reușește să ni-i apropie într-o măsură așa de mare pe scriitorii îndrăgiți precum evocările“, pentru că, „acționând cu forța artei, a verbului încărcat de sugestivitate, ea lasă cititorului o impresie de neșters pe care nu i-ar pu- tea-o crea nici o altă manieră de abordarea a vieții și creației marilor figuri ale scrisului românesc“ (v. Istoria literaturii române propusă de I. Oprișan, Editura Saeculum I.O., București, 2001,p.14).
Despre Al. Macedonski, cartea lui I. Oprișan reproduce patru evocări semnate de Traian Demetrescu, B. Fundoianu, Ion Pillat și I. Peltz. Evocarea lui Traian Demetrescu (1866-1896) se subintitulează Amintiri personale, ceea ce ar sugera mai degrabă apartenența la memorialistică. Scrise în 1888, de unul din apropiații lui Al. Macedonski, – „aproape o vară întreagă am stat în aceeași curte cu poetul“ –; cobora după amiaza în „salonul“ lui Macedonski, la convorbiri pe teme literare și filozofice, uneori poetul „îmi citea cu felul lui de a citi, parcă era o muzică.“ Rândurile evocatoare sunt puține: „e ceva din Lamartine în acest poet“; are un copil pe care-l iubește „cu cea mai sfântă iubire de părinte“ și pe care vrea să-l facă pictor, dar unul „original“. Celelalte fragmente sunt mai ales de critică literară, de medalion literar: admirator al lui Emile Zola și Flaubert, adept al naturalismului, și mare iubitor al naturii. „Natura era pentru dânsul universala poezie sublimă, neînchipuit de sublimă, pe care o iubea cu toată nebunia sfântă a iubirii de artist“. Nici o aluzie la epigrama din 1883 împotriva lui Eminescu, doar o mențiune că „în anii din urmă poetul a fost criticat și calomniat de domni care pot avea merite netăgăduite, dar să-mi fie permis a le tăgădui cea mai mică umbră de bun simț“.
Evocarea lui B. Fundoianu (1898-1944) pornește de la constatarea că simpatia și antipatia sunt sentimente umane naturale și mărturisește că ani de-a rândul Macedonski i-a apărut orgolios, antipatic. În treacăt amintește de epigrama care a dovedit „din partea lui Macedonski o remarcabilă lipsă de pudoare“. Interesant este paralelismul între „pietrele false“ și vocabularul poetic macedonskian: „Așa cum se înșela singur cu pietre false, Macedonski s-a înșelat cu vorbele; puterea lui de iluzie atribuia nuanțe și culori cuvintelor care continuau și după el să rămână cenușii și neutre“. Un miracol în poezia lui Macedonski este poezia Noapte de mai: „Cum a putut să scrie cu materialul prost de care dispunea“ (limba literară a epocii, n.n.) această poezie care pentru lirica românească este un „peșcheș de preț“, iar pentru poezia lui Macedonski un miracol. Versul „Vestalelor, numai o noapte de fericire vă mai cer“, vers memorabil, trebuie să stea într-o antologie alături de „Ale turnurilor umbre peste unde stau culcate“, și continuând acest paralelism are impresia că la înmormântarea lui Macedonski, mergea după carul lui Grigore Alexandrescu, „prelungit printre noi încă un secol“.
Evocarea lui Ion Pillat (1891-1945), scrisă în 1930 și publicată în volumul Tradiție și literatură, Editura „Casa Școalelor“, 1943, face distincția necesară între om și poet. Despre un poet cunoscut numai din operă, imaginea pe care ne-o facem nu are nici o antinomie. Altfel stau lucrurile când este cunoscut personal; la imaginea după lectura operei se adaugă un „plus sau un minus“, inerent fenomenului vital „ceva imprevizibil“, la fel ca simpatia sau antipatia de care vorbea B. Fundoianu. Generația trecută (din perspectiva lui Ion Pillat), „n-a văzut în Macedonski decât omul exterior cu ciudățeniile sale – voite de multe ori – “, pentru a scandaliza „tâmpita burghezime“ care nu-i aprecia poezia și talentul literar. În Macedonski – spune Ion Pillat – „era ceva de Don Quichotte al poeziei pure, ceva ridicol și sublim, un amestec bizar, o împerechere stranie, o disonanță între suflet și aspect“, între operă și om. Îl cunoaște personal în 1912 când Ion Pillat avea 21 de ani și prima impresie a fost „de surpriză și puțin de jenă“ provenită din ținuta vestimentară a poetului: „Era îmbrăcat într-un mod extraordinar, pitoresc și ridicol. Ca un actor – cam prost machiat – din bunăoară La vie de Bohème… „avea ceva heraldic în aspect – ceva de mumie tipificată“. Ca și alți evocatori este impresionat de glasul lui, „un glas d’outre tombe“. Nu recita versurile, le psalmodia, dar când te obișnuiai cu modul său de declamare – „nu mai puteai să auzi altul interpretându-i poezia“.
Un loc comun al evocărilor este salonul literar al lui Macedonski, pentru că el arăta extravaganța comportamentului său, dar și felul în care, precum emirul din Noaptea de Decembrie, era furat de mirajul… poeziei, în care credea cu toată convingerea: „Avea un salon literar care stârnea curiozitatea vulgului. Într-adevăr îl aranjase într-un stil simbolic, ca să nu spun simbolist: 12 jâlțuri și un fel de tron în care se instala Maestrul; jur-împrejur în sfeșnice mari ardeau lumini de ceară. Când un tânăr poet își recita versurile, Macedonski, de-i plăceau – și în generozitatea lui îi plăceau întotdeauna – lua dintr-un bol cu pietre colorate, imitând naiv o comoară de pietre scumpe, una sau două pietre și le dădea discipolului decretând ca un calif sau un emir din O mie și una de nopți: „–Ține acest topaz, păstrează acest rubin, ia acest smaragd – sau – îți dau acest briliant în amintirea unor versuri și mai prețioase“. Făcea parte din grupul de tineri poeți admiratori ai lui Macedonski și în 1912 i-a editat, împreună cu Horia Furtună, volumul Flori sacre „cel mai bun volum al său, floarea poeziei lui Macedonski“. L-a vizitat și când era bolnav, cu chipul emaciat de suferință, îl roagă să-i citească din poemul evocator Bătrânii, pe care-l asculta într-o reculegere cvasireligioasă și la sfârșit rostește cuvinte ce-i întăresc profesiunea de credință: „Eu mor, mi-am făcut datoria, dar poezia trăiește mai departe“. Semnalează începutul editării Operelor lui Macedonski la Editura Fundațiilor Regale de către un alt discipol al poetului Nopților, Tudor Vianu, și este convins că „ziua reabilitării depline a poeziei lui Macedonski a sosit, așezându-l alături de Gr. Alexandrescu, Alecsandri, Eminescu și Coșbuc în rândul întâi al clasicilor noștri“.
Evocarea lui I. Peltz din volumul Cum i-am cunoscut (1964) are, ca și a lui Ion Pillat, trei secvențe principale: portretul, epigrama și salonul literar: „Acum puteam privi bine fața palidă a Maestrului, ochii lui frumoși, sub sticlele ochelarilor, și mustața cavalerească, cu ascuțișurile ei îndreptate în sus“. Întâlnindu-l la cafeneaua High-Life „unde își stabilise cartierul literar Macedonski“, îl conduce acasă și pe drum vine vorba și despre Eminescu. Mai mult și mai categoric decât la alți evocatori este infirmată paternitatea sa asupra epigramei, ce a provocat o înverșunată ostilitate a lumii literare împotriva lui Macedonski, ba chiar indică un alt autor: „–Nu e adevărat că eu aș fi publicat epigrama. Nu e adevărat!… Ceva mai mult, când a apărut «Literatorul», nici nu știam că Eminescu avusese acel accident. Epigrama o tipărise Dimitrie Teleor“. [Afirmația lui Macedonski era conjuncturală și neverosimilă pentru că modestul poet teleormănean făcea parte dintre admiratorii poetului și prin scrisul său, articole și chiar sonete omagiale, a întreținut la începutul secolului XX cultul pentru Eminescu, n.n.]. Și I. Peltz evocă salonul literar cu laudele aduse celor care citeau poezii, prezicân- du-le, desigur un viitor literar strălucit.
Unul dintre cei mai talentați evocatori ai scriitorilor și artiștilor români, pe care i-a cunoscut personal, a fost Victor Eftimiu (1898-1981), care desprinde figurile lor din trecut ca dintr-un Fum de fantome (volum apărut în 1940 la Editura Casa Școalelor). În ultima parte a vieții evocările din acest volum erau și subiectele conferin țelor sale la date aniversare sau comemorative în diferite orașe ale țării. În conferința de la Blaj din 1967 a repetat cele spuse în volum, recitând din Macedonski câteva poezii, rondeluri mai cu seamă, recitare frumoasă, cu vocea sa de „sonorități catifelate“. Din sală i s-a pus, cum era de așteptat,și întrebarea despre adversitatea sau rivalitatea literară cu Eminescu și despre epigrama „Un X… pretins poet“. Victor Eftimiu a afirmat că el nu crede că ar aparține lui Macedonski. Dar în 1969 a apărut cartea Poezia lui Eminescu în Transilvania de Elena Stan, în care se prezintă și pamfletul antieminescian, Mihailu Emi nescu, Blasiu, 1891, de canonicul blăjean Al. Grama. Despre acest pamflet s-a scris mult, nu întotdeauna în cunoștință de cauză. Nu știu prin ce împrejurări, acest op „valoros“ a căzut în mâinile lui Macedonski, care a fost plăcut surprins, căci iată ce scrisoare entuziastă de solidarizare „întru susținerea adevărului“ îi trimite lui Al. Grama:
„Onorate domn,
Din întâmplare îmi căzu în mâni prețiosul D-V studiu EMINESCU. L-am citit cu o desfidere naturală. Mă așteptam la noi laude aduse neperitorului. Disperasem într-adevăr de bunul simț românesc. Dar scrierea d-voastră dovedește că adevărul, curând sau târziu, iese la lumină. V-a fost rezervat să fiți, dincolo de Carpați, singurul care să nu se închine minciunei. Eu această glorioasă onoare o am aici. N-a fost ultraj care să nu mi se fi aruncat din această cauză. Ceva mai mult. Eminescu nu a fost ridicat decât spre a mă zdrobi pe mine și curentul anti-german reprezentat prin revista „Literatorul“ (1880-1890).
Dați-mi voia să întind mâna cordială unui confrate de luptă pentru triumful luminei. Vă felicitez cu entuziasm și după părerea mea sunteți unicul român care a scris o cărticică completă și nepasionată. Ar trebui ca studiul d-voastră să se răspândească. M-aș însărcina bucuros să vă trec câteva printre amicii mei, negreșit în mod grațios.
Sunt stimate domn, al d-voastră cu totul,
Alexandru Macedonski “
Scrisoarea ar putea sugera prin această solidarizare cu pamfletul canonicului blăjean că epigrama aparține lui Macedonski.
La imaginea incertă a autorului unei epigrame răutăcioase la adresa lui Eminescu susținută de tradiția literară, evocările literare conturează portretul unui poet atras de mirajul poeziei, cu manifestări exterioare care au șocat pe contemporani.