Filmul debutantului Remi Weeks a primit NHK Award la festivalul Sundance din anul acesta, dar ceea ce-l recomandă iese din sfera încadrărilor pe care le putem citi la rubrica „genul filmului“. Refugiați din Sudanul măcinat de un război civil, Bol Majur (Sope Dirisu) și soția sa Rial (Wunmi Mosaku), în urma unui naufragiu în care și-au pierdut „fiica“, pe Nyagak (Malaika Wakoli-Abigaba), ajung în Anglia ca imigranți fiind ținuți câteva luni într-un regim de detenție ușoară. Ulterior, li se confirmă statutul de azilanți, fără a li se acorda cetățenia, fiind supuși unei perioade de probă. Este ceea ce surprind primele cadre ale filmului, momentul acceptării lor cu statut de azilanți, care li se comunică de către o comisie de resort în ceea ce seamănă cu o sală de sport dezafectată. În mijloc, așezați pe două scaune, unul lângă celălalt, Bol și soția sa stau fâstâciți ca niște elevi la distanță considerabilă de mesele unde se află membrii comisiei. Întreaga punere în scenă surprinde o atitudine, umili, soțul și soția nu-și controlează sentimentele de bucurie la auzul buneivestiri instituționale, membrii comisiei sunt relativ placizi, un bărbat își consultă aferat mobilul, o femeie mănâncă ceva de la fastfood, șeful retează manifestările efuzive însoțind mereu prăjiturica oferită de avertismente: orice încălcare, cât de mică, a condițiilor impuse îi va trimite pe azilanți în infernul din care au venit. Bol Majur îi asigură pe funcționari că ei sunt „oameni buni“, pe cât de firesc uman și sensibil este comportamentul celor doi soți, pe atât de rece și indiferent este cel al funcționarilor, distanțele, fizice, nu sunt nici pe departe atât de mari cât cele afective. Locuința de serviciu în care vor rezida este mizeră, cu pereți de carton, cu mucegai și resturi menajere colcăind de gândaci, dar prezentată ca un mic apartament de lux.
Rezidenții trebuie să se descurce cu suma alocată săptămânal, au la dispoziție servicii medicale, și mai ales o casă a lor, dar nu au voie să părăsească cartierul. Sunt sfătuiți cu înțelepciune funcționărească să se integreze, deși nu este foarte clar în ce comunitate. Cum era previzibil, cei doi se izbesc fie de indiferență, fie de ostilitatea oamenilor din jur, așa puțini cum sunt ei. Rial rătăcește pe străzi fără să identifice locul unde se află cabinetul medical, devenind ținta ironiilor unor elevi de liceu tot de culoare, dar pentru care ea reprezintă străinul meprizabil, în timp ce ei sunt „englezi“. O vecină cu o figură scârbit-maladivă urmărește veninos mișcările celor doi soți. Violența este în stradă și nimic nu revendică climatul ospitalier al unui nou acasă. Dar ce înseamnă „acasă“ pentru cei doi soți? Un șir de violențe majore ocazionate de războiul civil, indigență, insecuritate, ignominie, nimic altceva în amintirile lor decât fuga, marasmul. Există, prin urmare, un acasă care poartă cu sine un demon al violenței care se întrupează în noua locuință. Este ceea ce Rial numește un apeth, un vrăjitor pe care-l interpretează Javier Botet și care trăiește în cel consumat de remușcări, un echivalent african al Eriniilor din mitologia greacă. Spectrele celor înecați, fiica pierdută în mare ies din pereți sau din apele mării pentru a-l bântui pe Bol. Regizorul apelează la o serie de retrospective, la flashback-uri obsedante, la alunecări într-o infrarealitate terifiantă cu mizanscene suprarealiste, la un întreg univers cutumiar al culturii africane. Africa neagră s-a întrupat în modestul apartament de carton din Anglia, cu toate fantasmele și spectrele ei. Însă scenariul semnat de Felicity Evans, Toby Venables este mai complex decât atât, pentru că angajează un hybris care macină familia Majur, și a cărui responsabilitate îi revine lui Bol. Regizorul amână dezvăluirea care justifică bântuirea. Pentru a reuși să intre în mașina care-i transporta pe viitorii imigranți într-un loc sigur, sub tirul tot mai apropiat al milițiilor locale, Bol răpește pur și simplu pe fiica unei alte femei, pe Nyagak, în țipetele mamei lăsate în urmă și ale copilului care i se zbate în brațe. Căzuți în apă din barca în care se aflau, Bol trebuie să decidă pe cine va salva, soția sau această fată care nu-i aparține, iar cea sacrificată este Nyagak. Secretul tragic al soților Majur se întrupează sub forma acestui demon, apeth, care infestează casa cu spectre, dintre care cel mai terifiant este cel al acestei fiice de împrumut, răpită mamei sale și ulterior abandonate în moarte. Între soți apare un clivaj pe măsură ce tensiunea crește și fantasmele se concretizează din ce în ce mai violent, soțul dorește să rămână cu orice preț, să asimileze acest nou acasă reprezentat de casa în care locuiesc, în timp ce soția dorește să se întoarcă, gest al unei ispășiri, al unei răscumpărări a păcatului. I se sugerează soției ca unic mijloc de a elibera casa de demonul care o locuiește fie uciderea propriului soț, fie abandonarea sa demonului la schimb cu reîntoarcerea lui Nyagak. Numai că Rial nu-și va abandona soțul decis să se sacrifice, iar demonul va fi îndepărtat.
Trebuie spus că filmul lui Remi Weeks are toate ingredientele unui horror cu tema casa bântuită, de la jump-scare-uri, inserturi coșmarești, ecleraje subtile, la măști terifiante, chipuri zombificate etc. dozate profesional, cu un cert rafinament artistic ca în filmele lui Carpenter. Dar filmul nu este doar atât, pe un nivel superior, avem pusă în discuție o problematică și ea fertilă în ultimul timp, cea a imigrației, a adaptării/ inadaptării imigrantului la o lume pe care nu o cunoaște și care nu-l cunoaște, care operează cu stereotipuri pozitive sau negative, refuzând să-l înțeleagă, să-i perceapă complexitatea. După căderea Cortinei de Fier, est-europenii veniți din țări sărace, supuși exacțiunilor și privațiunilor de tot felul, întâlneau aceeași cecitate și superioritate afișate uneori grotesc. Fără nicio îndoială, Remi Weeks creează două personaje complexe, cu o aură tragică, iradiind copleșitoare intensități afective, nebănuite forțe lăuntrice în contrast cu funcționari palizi până la insignifianță, cu forme ușoare de sociopatie. Este ușor de detectat aici o atitudine critică față de superficialitatea, față de ignoranța care se ia pe sine drept reper, comentariul pe marginea unei ciocniri între civilizații pe un portativ restrâns. Dar filmul lui Remi Weeks nu reprezintă un manifest ideologic, o critică socială și cantonarea sa pe acest nivel ar opera reducționist. Cel de-al treilea nivel face filmul cu adevărat interesant, și el ține de dimensiunea sa dramatică, de finețea cu care o cultură respiră, trăiește, transplantată într-un teritoriu străin. Există o scenă relevantă în care soția lui Bol îi explică calm funcționarului care solicită o explicație pentru deteriorarea pereților casei, că un demon le-a vizitat locuința și soțul ei a încercat să-l alunge producând pagubele vizibile. Este adevărul pronunțat nu fără o urmă de ironie, o ironie de o finețe care scapă acestui funcționar care zâmbește condescendent la ceea ce i se pare fie o glumă, fie o expresie a primitivismului locatarilor. Numai că istoria nu e nici una, nici alta, ci un crâmpei de viață amestecat cu credințe milenare. Este acolo afirmarea unui credo care survine și ulterior când soții reconciliați îi zâmbesc aceluiași funcționar, Mark (Matt Smith), spunându-i că l-au ucis pe vrăjitor și că urmează să picteze casa în roșu. Răspunsul acestuia care manifestă o doză de reală simpatie este uimirea față de bizareria alterității: „sunteți complet nebuni!“ Ultimul nivel al fimului ridică miza lui. Cum poți exprima propria sensibilitate impregnată de mărcile propriei tale culturi, cum poți descrie tragedia celui care fie nu dispune de atenție, fie nu are organ pentru ea. Cum poți transgresa stereotipul care ți s-a pus ca etichetă și în baza căruia ești clasat?
Psihodrama soților Majur este atât de puternică încât ne introduce într-un fel de realism magic. Nu știm în ce proporție fantasmele s-au materializat, nu știm cât real cuprinde încercările prin care trec, cât este coșmar, cât este concret, pentru că perspectiva occidentală este lovită de o cecitate deplină. Cu Remi Weeks intrăm pe acest teritoriu fascinant al Africii negre, cu o bogăție de înfățișări, de credințe, de sensibilități, de umbre, de culori, toate vechi, venite din noaptea timpului și care probează că magia se poate instala și în cel mai modest apartament britanic.