Cînd eram mică și citeam Jules Verne, fugeam de orice carte a lui despre mări și adîncuri. Deși am făcut înot de performanță, nu am deschis niciodată ochii în apă. Explicația? Teama. Dar teama de ce? De sine, aș zice astăzi. De necunoscut. De ceea ce ar perturba. Drumul armonios al ființei este deopotrivă spre înafara lui, cît și spre înăuntrul lui. Țîșnirea și zborul spre înalt ar presupune și scufundarea spre interior. La fel de amplă. Din adîncuri pornește axa. Acolo încep miracolele. În întunericul de dinăuntru este și lumină, iar în lumina de dinafară este și beznă. Taina ființei este mai întîi în adîncul ei. Anvergura zborului stă în cunoașterea de sine. Iar pe scenă, povestea asta se simte tulburător, doar atunci cînd există acest dublu sens.
Miracolul ăsta nu va avea sfîrșit. Trăim acum într-un fel de paranteză. Am crezut că este rotundă. Ea este dreaptă. Am crezut că va dura puțin. A durat mult și se prelungește. Cultura este înghenunchiată. La propriu și la figurat. Supraviețuire. Echilibristică între prăpăstii. Cele din noi și cele de dincolo de noi. Dar nimeni și nimic nu are cum să facă să dispară teatrul. Vom rătăci pe mii de căi, dar vom reveni cînd apele ieșite din matcă se vor retrage în albie. De asta chiar nu mi-e frică. Mi-e frică de neputințe, de suferință, de înstrăinare, de însingurare. Cine a simțit gustul mierii ficțiunilor scenice, cine s-a lăsat întărîtat de spiritul jocului artiștilor, de învăluirea și absorbția sinelui la vedere, nu are cum să se piardă. Este un exercițiu atît de vechi. Îi cunoaștem liniile, sensurile, direcțiile.
Unii dintre noi am avut norocul să cunoaștem oameni de tot felul care nu ne-au lăsat întîlnirea și trecerea întîmplătoare. Atingerea sau popasul au frămîntat aluatul. Și eu sînt printre cei norocoși, modelați de intersecții fel de fel, de mîini, minți și suflete altfel. Am revăzut de curînd, a cîta oară, filmul „Pina“. Și am ascultat, oare întîmplător?, „Les Nuits de France Culture“, tot despre Pina. „Încerc să vorbesc despre imensa dragoste a oamenilor“, spune ea. A inventat un alt limbaj. Cu aerul său misterios, aristocratic și tăios, în același timp, un fel de Regină în exil, cum o numea cineva, a ales să meargă la Wuppertal și să se instaleze acolo ca pe o insulă e exigenței și a miracolelor. Cînd a debutat în filmul lui Fellini „E la nave va“, dansatoarea și coregrafa din Germania nu era încă mitul ce avea să devină. Un constructor de idei și direcții. Un duh straniu, plutitor, care dirija și ordona ființe, energii ale corpului. Mișcări violente, rupte, o lume violentă, a derizoriului și, în același timp, a nobleței. A inventat un alt limbaj, cu mișcări ascuțite, repetitive, aspre, rupte, nici teatru, nici dans. Sau ceea ce numim firesc astăzi „teatru-dans“. „Barbă albastră“, „Cafe Muller“, „Sacre du Printemps“, „Orfeu și Euridice“, „Curățătorul de geamuri“, „Lună plină“. Revoluție în lumea teatrului. Forme noi. Misterul morții. Brutal. Tandru. Crud. O lupă pusă peste grotesc și derizoriu. Ceva mizerabil și superb. Puțină admirație, multe întrebări și critici, puține voci care să recunoască limbajul nou. Actori care dansează, dansatori care joacă. Un desen sordid, grotesc și dulce. Ca în zorii unui sfîrșit de bal. Pămînt, apă, plutire, visare. Un desen mizerabil și sublim. Totul vibrează în mine ca la prima atingere a unui univers închis. Codat. Parcă înregistrez pentru prima oară imagini, mișcări, cuvinte, ritmuri puternice. Teatrul, pădurea, corpuri, ochi. Emoția pură s-a instalat, din nou, în mine. Pina Bausch… și o sumă de povești despre ea. Cu ea. Cu spectacolele ei. Prim plan cu artiștii ei – dansatori. Nevorbitori. Nu scot un sunet. Îi privesc cum tac. Gîndurile se aud. Acolo și în mișcarea – gest este Pina a fiecăruia, a experienței unice și particulare a fiecăruia. În locul cuvintelor care să o definească se învolburează imagini. Halucinații. Eul fiecăruia cercetat de Pina. Din suma acestor perspective, la care se adaugă sau nu cea personală, se naște o Pina Bausch. Mintea ei ascuțită ca un brici sculptează mișcări în corpuri. Ce se întîmplă apoi… ireal! Miracolul.
Zilele acestea am revăzut, online, pus la dispoziție de platforma Festivalului „Interferențe“, „Passo doble“. 2006, Avignon. L-am văzut acolo, în timpul Festivalului din orașul Papilor. Într-o biserică, aproape fără să respir, umăr la umăr cu Monique Borie și George Banu. În biserică, asistăm la Facere. La Creație. Miquel Barcelo și Josef Nadj. Un pictor și un dansator-coregraf. Dintr-un perete din fața noastră, dintr-un lut imaterial se naște viața. Forma. Un ritual al sacrificiului, o ovație ființei. O provocare la deblocarea și manifestarea interiorului. Un fel de pictură vivantă, din care apare viața. Arta. În liniștea monumentală a bisericii se aud sunetele facerii. Frămîntarea. Loviturile. Lupta. Apoi, iar liniște. Haosul se ordonează pentru a fi aspirat de simțuri. Din pămînt ne-am născut, în pămînt ne întoarcem. Doi artiști care vin din lut, care suflă peste el, îl modelează și se întorc ab initio. În anul acela, Josef Nadj a fost directorul artistic al Festivalului de la Avignon. A fost numit un creator fără frontiere. Și-a pus în valoare toate valențele: coregraf, dansator, desenator, fotograf. La ultima reprezentație cu spectacolul lui „Asobu“, din Curtea Palatului Papilor, ploua. Așezat. Spectatorii așteptau decizia: se dansează sau nu. Nadj ne anunță că au hotărît să facă spectacolul. Cu mici pauze ca să se poată șterge apa de pe scenă. La sfîrșit, ca un gest imens de iubire și de prețuire față de dansatorii lui și miile de spectatori, a venit și a dansat împreună cu trupa lui. Stăteam în ploaie și nu conta nimic. Doar Miracolul. Pe care nu și-l poate însuși nimeni. Decît Creatorul lui.
La începutul anilor ’70, spațiul nostru cultural a fost populat de miracole. Ciulei, Pintilie, Penciulescu, Esrig, Vlad Mugur, Bortnovschi. De pildă. La Teatrul Mic și, pe urmă, la Teatrul Țăndărică, pe Calea Victoriei, Nocturne 9 1/. Miriam Răducanu, Gigi Căciuleanu, Jonny Răducanu. Miracol! Și asta însemna libertate. Miriam Răducanu este un fenomen născut din energie. Mișcările ample ale Pinei Bausch sau ale Maiei Plissetskaya au pandant în mișcările mici, rupte, sacadate formulate de Miriam Răducanu. Le recunosc dintr-o mie. Gina Patrichi mi-a povestit cum Miriam a învățat-o prin gest drumul spre sensul unui cuvînt și acțiunea pe care o comandă acesta. Corpul împinge mintea spre cuvînt. Tot așa cum în muzică, corpul conduce mintea spre sunet. Miriam l-a condus pe Gigi Căciuleanu spre sine. Cu o putere fantastică susținută de o intuiție pe care artiștii rari o au. Și de asta, în orice face El este și Ea. Miriam l-a inițiat în formele complementare baletului, cele ale dansului modern. Avangardă totală atunci. Miriam l-a dezinhibat pe Gigi. L-a învățat să-și elibereze mintea ca să lase corpul să înnebunească. L-a convins să plece la Moscova. Și acolo a fost Maia Plissetskaya. Una dintre cele mai superbe povești cu și despre oameni pe pămînt. Mîinile ei… aripi de înger. Un corp fără reguli.
Pina Bausch îl invită pe Gigi Căciuleanu la Essen-Werden, iar în 1973 se stabilește în Franța, face la Nancy Studioul de Dans Contemporan. În 1978 este la originea creării Festivalului de Dans de la Aix-en-Provence, una dintre cele mai importante și novatoare platforme de dans. Absolut întîmplător am văzut la Paris, la începutul anilor ’90, spectacolul lui „La Folle de Chaillot pour Maia Plissetskaia“. Gigi. Miriam. Maia. Pina.
În 2006, cînd cicadele încă dorm, la 3 dimineața plecam din Avignon cu un autobuz spre Carrierre de Boulbon. Locul sacru al lui Brook și al „Mahabharatei“. Și, de ce nu, al „Danaidelor“ lui Purcărete. În bezna nopții, bîjbîind un loc în micul amfiteatru, într-o tăcere de dincolo de pămînt, am înțeles ce dar primesc. O oră în laboratorul intim al rebelului Bartabas, fondatorul conceptului de teatru-ecvestru. Alte simțuri funcționau mai mult decît văzul. Auzeam sforăituri de cal, pași în cerc mic, șoapte, nările adulmecau miros de carne de om și de cal umede în roua dimineții ce va să vină. Sau poate că nu. Poate că erau doar în mintea mea. Zorii sfioși m-au lăsat să-l văd pe Bartabas, Artistul, și pe Calul său, Însoțitorul său. Un ritual unic, într-un laborator unic. M-am simțit poate pentru prima oară atît de aproape de mintea lui. Într-un spațiu intim, în acel laborator în care, fiind liber, creezi. Teatrul, arta înseamnă libertate. Orice greutate a prejudecăților, orice calvar al șabloanelor este abandonat aici. Așa înaintăm unii spre ceilalți. Unii ca să aducă Darul Creației, ceilalți, ca să-l primească. Înaintînd spre Gigi pot să deslușesc cîte ceva din sensibilitatea lui, din inteligența vie, ca și corpul lui, ca și cuvîntul lui. Ca și ființa lui. Înaintînd spre Gigi o prind în brațe pe Miriam. Îi simt și îi înțeleg pe actorii care s-au abandonat, seduși în templul dansului, teatru-dansului, dans-teatrului. Povești despre zboruri și despre adîncuri. Despre sine și despre ceilalți. Despre ființe și despre artă. Despre libertate și despre umanitate.
Uneori, starea mea de grație poartă numele artiștilor formatori de lut.
Iar acum, deocamdată, închid ochii ca să fiu cu mine însămi și cu ei.