Citit de la coadă la cap, dinspre excepționalul roman care este Viața ficțiunii după o revoluție, apărut în 2016, înspre ezitantele începuturi (iar și iar reluate) din anii 1950-1960, Radu Cosașu se vădește a fi un precursor al postmodernismului în literatura noastră.
Prozatorul se deosebește de colegii săi de generație nu numai prin stil, ci și prin poetică, prin codul literar în care și-a configurat opera. În plină resurecție a modernismului, la care generația șaizeci se întoarce ca la un liman al literaturii adevărate, Cosașu a renunțat la „stilul înalt“, la proza parabolică sau fantastică și la romanul politic. Aceasta, în pofida faptului că proiecții fantastice se strecoară din când în când în paginile sale, iar politicul este prezent la tot pasul. Însă autorul Supraviețuiri-lor face din proză o texistență, scriind cu propriul sine: nu numai cu propriile-i teme și fantasme ori cu cultura sa literară, ci și cu întâmplările cotidiene, cu spaimele și curajul domestic, cu clivajele și rupturile interioare provocate, mai toate, de o opțiune juvenilă pentru mișcarea de stânga. De aceea, recunoști o pagină de Cosașu de la primele rânduri și, odată începute aceste rânduri, nu mai lași cartea din mână. Autorul scrie cu o pasiune devorantă pentru literatură și pentru limba română, iar această pasiune trece în text, Cosașu reușind performanța de a scrie într-un asemenea mod despre întâmplările de zi cu zi („supraviețuirile“ sale), încât cititorul să le parcurgă cu pasiunea cu care devorează un roman polițist.
Romanul din 2016, de altminteri, are un limpede rol de cap de perspectivă asupra întregii opere. Semnat atât cu pseudonimul literar (Radu Cosașu), cât și cu numele civil al autorului (Oscar Rohrlich), textul închide un cerc deschis, în mod dramatic, în 1956.
Atunci, instigat abil de șeful cenzurii, celebrul Leonte Răutu, tânărul scriitor Radu Cosașu (aderent din convingere la mișcarea comunistă, pentru idealurile ei antifasciste și de justiție socială) ceruse, la Congresul tinerilor scriitori, dreptul la „adevărul integral“. Viața și cariera sa aveau să sufere urmările acestei intervenții naive, ca și ale treptatei vindecări de iluzia comunistă. (Pe una dintre aceste urmări – în speță, eliminarea sa din redacția „Scânteii tineretului “– o puteți vedea, în deplina nuditate a birocrației de epocă, în documentul de istorie literară cu care completăm grupajul consacrat aniversării scriitorului.) Din acest gest aveau să decurgă compromisurile sale literare (și chinuitoarele auto-analize morale care le-au urmat), dar și literatura sa autentică și, mai ales, neadeziunea sa, încă din anii 1970-1980, la progresiva rinocerizare ceaușistă, ce avea să culmineze cu ultimul deceniu al regimului. Ciclul intitulat Supraviețuiri (6 vol., 1973-1979), cu „continuarea“ Mătușile din Tel Aviv (1993), conține, între altele, o pilduitoare transfigurare literară a crizei/crizelor provocate de momentul 1956, examinate pe traseul morală-literatură și invers. Dar fără paraponul din romanul politic al epocii, cu stufosul său camuflaj ideologic și subiacenta „revoltă în genunchi“, conținută în teoria „libertății ca necesitate înțeleasă“. Viața ficțiunii… încheie, într-un anume sens, această introspecție morală și literară, ducând-o până în zilele noastre.
Romanul este alcătuit din două părți. Prima conține epistole schimbate între autorul-narator Radu Cosașu și fiul imaginar (plecat, aluzie la cartea sa Un august pe un bloc de gheață, din 1971, mai întâi în Groenlanda, apoi în Islanda: spații „reci“, în care discursul nu se inflamează, rămânând în zona rațiunii), soția imaginară, o prietenă imaginară din Israel etc. Cea de-a doua, copleșitoare prin capacitatea de dedublare literară, se compune din epistolele lui Artur Reznicek, „fostul șef al cenzurii“ (un alter ego al lui Leonte Răutu), către Oscar Rohrlich.
În prima parte, perspectiva este cea a „victimei“: scriitorul s-a confruntat cu un regim dictatorial și nu înțelege de ce fiul nu înghite tale quale explicațiile sale, de ce pune totul sub semnul întrebării și, mai ales, de ce ce rămâne, după 1989, este mai puțin decât i se pare lui, ca participant, că ar merita să rămână.
În partea a doua, dimpotrivă, perspectiva este cea a „călăului“: Reznicek, cinic, pretinde că el este autorul formulei adevărului integral și… a tot ce e mai bun în opera scriitorului. Teoria cenzorului este că, din cauza lui Radu Cosașu, Oscar Rohrlich nu a trăit niciodată cu adevărat, motiv pentru care, acum, în nou-câștigata libertate, îi cere lui Rohrlich să-l ucidă pe Cosașu. O parodie în maniera lui Woody Allen, cu alte cuvinte, a ideii conform cărei tot ce s-a creat în perioada comunistă este un produs, direct sau indirect, al regimului. Chiar și „rezistența prin cultură“ sau opoziția politică.
Moralitatea, literară și umană, a prozei lui Cosașu constă în faptul că autorul nu justifică și nu se justifică, nu acuză și nu-și pune cenușă în cap. Opțiunea de tinerețe pentru ideologia comunistă este „vânată“, prin interstițiile conștiinței sale literare, spre a fi înțeleasă, între revolta adolescentină împotriva tatălui – exponent al burgheziei românești interbelice –, oroarea față de crimele nazismului (cu varianta lor locală: legionarismul și dictatura antonesciană) și tinereasca sete de, totuși, iluzoria „dreptate socială“. Naratorul nu se disculpă formal și nu disculpă pe nimeni, dar face ceva mai important: ne ajută, prin auto-analiză, să ieșim de sub zodia sterilei imprecații colective și să intrăm sub aceea, mai fertilă, a înțelegerii mecanismelor implacabile ale epocii.
Opera lui Cosașu, în ceea ce are ea viabil, este, prin urmare, semnificativă atât ca realizare literară, cât și ca perspectivă morală. Fidel dictonului „a lua totul în tragic și nimic în serios“, scriitorul – într-o proză, să nu uităm, plină de capcanele ludice (și) textuale ale postmodernismului – duce până în ultimele consecințe autoanaliza comportamentului etic al intelectualului, înainte de 1989 și după. Îi repugnă extremismul, lipsa măsurii și neomenia. Nu-și toarnă, insist, cenușă în cap, dar nici nu își eroizează comportamentul, mai ales că epoca a fost lungă, împărțindu-se în momente diferite ca temperatură și orientare a regimului.
E remarcabilă, în acest context, finețea cu care îl construiește pe Reznicek: ca orice mare prozator, nu-și urăște personajele, nici măcar când acestea sunt detestabile. „Răzbunarea“ sa postumă față de cel care i-a influențat destinul constă în realizarea unui portret verosimil al fostului șef al cenzurii: personaj inteligent, cultivat, decent, aproape stimabil, și totuși odios. Chiar dacă totalitarismul a relativizat granița dintre victimă și călău, există o frontieră de netrecut între ele, care nu ține de morală, ci de creație: nu numai că Oscar Rohrlich nu-l asasinează pe Radu Cosașu, dar acesta din urmă este cel care-l face nemuritor (ca să zic așa) pe Reznicek. Fără scriitor, fără creație, pare a spune Cosașu, pe tiranii istoriei nu-i amenință decât uitarea…
Pornind dinspre acest roman relativ recent înapoi în timp, către „treptele“ unei opere construite pe un vizibil etos al fragmentului, devine evident ceea ce acest scriitor reticent față de publicitate a reușit să ascundă atâtea decenii la rând: și anume, programul din spatele edificiului narativ.
Logica (1985), de pildă, roman alcătuit din 20 de „episoade“ (care pot fi citite și separat), se înscrie, temporal și tipologic, în saga autobiografică intitulată Supraviețuiri. Dar o „logică“ există chiar și în jocul de cărți, iar autorul, un maestru al belotei, știe asta. Logica are, prin urmare, într-un mod ironic și ludic, rolul pe care îl are logica propriu-zisă într-un sistem filosofic: acela de „cheie“ a gândirii romanești a lui Cosașu.
Cronologic, narațiunea/ile acoperă perioada ultimelor luni de interdicție pe care le suportă scriitorul, după ce solicitase (în circumstanțele deja explicate), de la tribuna unui congres al tinerilor scriitori, dreptul de a rosti adevărul integral. Dacă prozatorul nu s-ar juca atât de abil cu planurile temporale, aș spune că evenimentele descrise în roman se plasează, cronologic, imediat înaintea episoadelor din Meseria de nuvelist (1980): domiciliul tânărului scriitor interzis, în Logica, e încă pe Intrarea Popa Nan, înainte de a se muta vizavi de Foișorul de Foc, iar mătușa care-l găzduiește și-l ocrotește e „Sanseverina“.
Însă nu cronologia contează în aceste narațiuni cu substrat autobiografic, în care întâlnim aceleași fantasme ale autorului (Camil Petrescu și Mihail Sebastian, Isaac Babel, belota, caii și cursele lor, proza scurtă), alături de unele noi: Anatole France (poate în loc de Ehrenburg), hocheiul (poate în locul ciclismului). Ciclul este, în esență (vezi și „coda“ reprezentată de Viața ficțiunii…), o dureroasă anamneză a autorului, care, prefăcându-se că se joacă de-a nuvelistica/ romanul, încearcă să își explice, în primul rând sieși, ce s-a ales de idealurile tinereții. Cum s-a transformat, bunăoară, idealul comunist, în numele căruia a rupt relațiile cu propria-i familie burgheză, într-o monstruozitate, care l-a devorat întâi pe el însuși? „Cuiul înroșit“ care-i sfredelea amintirea era volumul de debut (semnat Radu Costin), realist-socialist și plin de poncife.
În Logica înțelegem, însă, că mai grave decât „păcatele tinereților“ sunt păcatele maturității. Aici vedem cum, în cele din urmă, cel care ceruse adevărul integral s-a transformat pentru un timp, sub imperiul necesității (deloc înțelese, doar acceptate), dar și al seducției, într-un prozator conformist. Al doilea volum, nu așa de vehement realist-socialist, este chiar mai incriminant decât primul, pentru că adevărul parțial este mai rău decât minciuna integrală.
Aceasta este logica acestor Supraviețuiri, care alcătuiesc un ciclu ludic, ironic și livresc, dar și o reflecție gravă, deși bine camuflată, despre rostul scriitorului, despre valoarea convingerilor și a idealurilor. Și mai ales despre neputința ființei umane de a-și păstra inocența: tema de fond a literaturii postmoderne.