Fragediile unui ficționar de pe blocul de gheață al lumii

Când mi se spune compătimitor că articolele mele sunt mai bune decât literatura mea – mă simt fericit ca și cum aș fi scris cel mai bun roman al vieții mele. Când mi se spune, cu laudă imputativă, că nuvelele mele sunt «infinit superioare» cronicilor de trei secunde – îmi zic cu convingere mare că nimic nu-i mai frumos pe lume decât un articol scurt, exact, apărut într-un ziar. Doar eu îmi spun în șoaptă – căci nimănui nu-i dă prin cap un asemenea elogiu – că mă prefer ca un om în rând la pâine și la radiografie“; uitându-se la sine „ca la un ziar“, Radu Cosașu face această mărturisire în finalul căreia strecoară o convenție pe care aș numi-o a omului în rând; declarația de principii a omului, reluată deseori și de scriitor („n-am de sondat nimic, căutați în altă parte, nu mă las forat, cu atât mai puțin furat – preferați un calambur unui oftat inutil“), se dovedește a fi, în cele din urmă, o simplă convenție, mai ușor de deconspirat decât pactul ficțional însuși.

Toate romanele, volumele de publicistică și, în primul rând, cărțile ciclului narativ Supraviețuiri – cartea-efigie a lui Radu Cosașu –, început în 1973, constituie ziare autobiografice a căror substanță epică se circumscrie primei zone care unește viața cu literatura; aceste cărți sunt ziare pentru că autorul lor pare a transfera faptele existenței cotidiene, cu banalul și excepțiile sale, în structurile artisticului, dar, în același timp, ele sunt autobio grafice, pentru că, vorbind despre evenimentele și oamenii zilei, Radu Cosașu se rostește, în fapt, despre sine: Ficționarii, unul dintre cele mai bune volume ale seriei, este cartea unui ziarist al cărui teren de investigație este propria-i existență și al cărui crez rămâne acel dramatic „Vinde-ți zilnic sufletul!“: viețuirea omului și supra-viețuirea prozatorului încep și sfârșesc totdeauna în calitatea manifestării scriitorului.

Paginile centrale din „ziarul autobiografic“ al lui Radu Cosașu sunt ocupate, așadar, de tema vieții ca literatură; faptul divers cuprinde câteva note acide despre dragoste (O baie de umanitate, Telefoane și tangouri), despre „mitul puterii“ (Singurătate), iar la rubrica „răspundem cititorilor“ găsim o autobiografie „imper sonală“, intitulată Armonia cordului bătut de gânduri. Această ultimă piesă a volumului constituie contrapunctul „obiectiv“ al unei cărți-confesiune; aici, Radu Cosașu povestește la persoana a treia aventurile lungului drum de la numele din „catalogul clasei a 7-a a liceului «Matei Basarab»“ la renumele scriitorului de pe copertele cărților sale; istoria devenirii prozatorului s-a scris între nevoia „obscură și încăpățânată de claritate“ și iubirea pentru cuvintele limbii române care, ca nicăieri, „se pot suci, frânge, rupe, reface, strânge, plânge, râde, lăți, strivi, muri, dezvăluind de fiecare dată, printr-o schimbare sau printr-un amestec de litere, un alt sens, o altă lumină“, între „darul povestirii“ descoperit în copilărie și conștiința scriitorului, care s-a cristalizat în pagina ziarului și a cărții: Ficționarii, între celelalte Supraviețuiri, este mărturia tulburătoare a vitalității și ascezei omului întru nașterea scriitorului.

Inaugurată în 1973, ajunsă până azi, seria Supraviețuirilor lui Radu Cosașu are – deși nu urmărește riguros cronologic evenimentele vieții și ale scrisului – un sens recuperator; numai că dacă existența își reface integral cursul prin rearanjarea fragmentelor mozaicului risipit, cărțile anterioare supraviețuiesc în volumele, multe, doar prin ceea ce a putut rămâne din ele: estetic, și, mai ales, din punctul de vedere al semnificației pe care vor fi avut-o în fixarea unei etape anume a vieții. Supraviețuirile reprezintă, din această perspectivă, placa turnantă a literaturii lui Radu Cosașu și, încă mai mult, limita unde cel-care-trăiește-scriind se transformă în cel-care-scrie-trăind (între aceste două „figuri“ ale cărților lui Radu Cosașu trebuie pus „versus“); iată acest moment evocat în Cap limpede (1989): „Contaminat de proaspăta lectură a monologului din «Căderea» camusiană – capabil să țină 200 de pagini pentru că un om primise două palme la care nu ripostase – el «inventă» un monolog al unui «el» care vorbind cu «eu» prelua și îi prelucra ceva, oricât de puțin dar suficient pentru demnitatea sensibilității lui, din obsesiile lui civile, intelectuale, morale. Era ca un vis la persoana întâi despre o a treia persoană care era chiar el. Ceva nou și nu lipsit de putere, încărcat de o mare limbuție care putea fi luată și ca o oarecare bogăție de expresie dar și de sentimente (mai puțin «bătute» în acel decor, la acea oră…), se dislocă în interiorul lui, să-l numim așa, dacă existau și «telefoane interioare»; era altceva decât fluxul nuvelelor «de sertar» scrise cu conștiința acelui «mai târziu», flux bun dar trist, resemnat, lucid, convins de dura realitate a lui «nu poate apare» – tot așa ca atunci când te îndrăgostești de o femeie cu care nu poți ieși în oraș, să te expui la lumina soarelui“.

Acel ceva nou pe care îl creează monologul unui el vorbind despre un eu constituie efectul unei dislocări interioare al cărei dramatism și a cărei undă de tragism – oricât umor ar pune Ficționarul aici – nu pot scăpa cititorului. Nu e vorba doar de a renunța la o formulă literară, aceea din Opiniile unui pământean (1957), Lumină! (1960), Energii (1960), Nopțile tovarășilor mei (1961), A înțelege sau nu (1965) ori Omul după 31 de ani scapă (1966); Radu Cosașu nu „se desprinde“ pur și simplu (cazuri au mai fost și – vorba cântecului popular – încă or să mai fie), ci preia acel lest pentru a-l arunca, apoi, bucată cu bucată, după fine și severe (re)evaluări nu atât din unghiul valorii estetice, cât – cum am observat deja – din perspectiva semnificației acelor cărți în ordine existențială. Altfel spus, Radu Cosașu are puterea de a nu se dezice, ci de a rescrie cărțile și momentele „obsedantului deceniu“ șase, știind bine că formula despărțirii de trecut râzând nu e decât o banală (și mincinoasă) figură de stil. Dar la acest examen, protagonistul nu trece doar proba ironiei; „cel-care-trăiește-scriind“ în Cap limpede și, mai devreme, în Logica (1985) ori Sonatine (1987), și, mai târziu, în Autodenunțuri și precizări ori Rămășițele mic-burgheze, încearcă să se înțeleagă în ipostaza anterioară a „celui-care-trăiește-scriind“ din Lumină! (demult, când scriam primul „profil“ al literaturii sale, Cosașu m-a întrebat „unde ai găsit dom’le cărțile alea?“; răspunsul a fost, desigur, „la bibliotecă“, numai că seria care începe cu Opiniile unui pământean și se încheie în 1973 trebuie regăsită în Supraviețuirile de până azi: cărțile lui Radu Cosașu se cer citite, asemeni istoriei literaturii, din prezent spre trecut). Așadar, ce anume „supraviețuiește“ din Lumină! în Cap limpede? Înainte de toate, o etapă a existenței, când viața frazei era secționată, în chiar fluxul ei vital, de instanța exterioară, ipostaziată în acest text (pentru acel moment din viață) prin figura „tovarășului Ciucescu“, editorul (și cenzorul) cărții despre Bicaz, din 1960.

Logica este un roman autobiografic; scris la persoana a treia, textul lui Radu Cosașu este destinat „cu ramburs“ lui Radu Costin; acel „el“ își primește biografia, o acceptă pentru că nu (mai) poate vorbi, „vidul“ numelui său fiind aglomerat cu sensuri și semnificații în fața cărora nu (mai) poate protesta: „eu“ este neiertător cu „el“. Primul reper de pe traiectul evoluției lui Radu Costin către Radu Cosașu este seducția literaturii; citindu-l pe Anatole France, Radu Costin este frapat de scepticismul autorului Revoltei îngerilor și de contrastul dintre farmecul stilului și mesajul cărților. Obișnuit să citească în grabă, „orientat“ după cele auzite „pe ici pe colo“ că France este „apolitic și mic-burghez“, Radu Costin se lasă încântat acum de stil, deschizându-și spiritul spre nuanță; acesta este primul câștig al scriitorului prin pseudonimul său. De aici se schimbă modul de apreciere a oamenilor, văzuți prin prisma raportului cu biblioteca: „avem același gust literar – spune Radu Costin –, dacă gândim la fel despre primejdiile care ne încercuiesc biblioteca“. Realul este tot mai des și mai profund perceput în marginea literaturii; de pildă, o perie purtată de o mătușă, Sanseverina, prin colțurile de tavan amintește de condeiul uriaș al lui Eluard, fiecare unitate a materiei prilejuind cunoașterea și înțelegerea unei unități de spirit: cultura și natura încep să circule pe un traseu propriu scriitorului. Următoarea etapă a romanului existenței literare a lui Radu Costin depășește simpla relație, ajungând la identificarea realului cu ficțiunea; întâmplările petrecute pe hârtie apar în realitate, scriitorul formându-se prin acțiunea unui mecanism care face ca faptul trăit să se (re)inventeze în text. Acestor două prime momente ale existenței le corespunde, în planul conștiinței, jocul dramatic dintre opțiune și „periculoasa vulnerabilitate“ din fața propriei literaturi și din fața noilor convingeri care nu mai admit confundarea talentului cu devotamentul: scriitorul, spre deosebire de Radu Costin cel din 1951, așteaptă de la sine și de la societate „transparență și adevăr“.

Admirabil scrisă, Logica este cartea unei etape a existenței despre care literatura lui Radu Cosașu nu se rostise; acolo unde se sfârșește autobiografia (lui Radu Costin), începe bibliografia (lui Radu Cosașu), firul vieții fiind astfel refăcut, întregit, din perspectiva integratoare a aventurii conștiinței: Logica este romanul vieții de până la text și, în același timp, una din cărțile (alături de Viața ca o pradă de Marin Preda și Vârstele rațiunii de Paul Georgescu) despre cărțile și scriitorii celei mai importante generații literare postbelice. În altă ordine, Logica este un încântător roman despre „obsedantul deceniu“.

Lângă Logica trebuie așezată schița O dactilografă, în care tonul liric permite sondaje într-o psihologie și în abisul care cutremură al întâmplării. Sau această frază despre Labiș: „La 50 de ani de la apariția lui în Mălini, la 30 de ani în ’86 de la curmarea versului său, Labiș continuă să ne apese, să ne pese, să ne doară, să ne moară în brațe, ca o zi feerică de scris“; dar fraza lui Cosașu își are viața ei, cum am mai spus-o și altădată: cine caută pe ficționar, viața și literatura sa, viața și literatura altora, le va găsi nu în observațiile și asociațiile surprinzătoare, ci în ritmurile secrete ale frazei. Sau această definiție a prieteniei – „suprema noastră insolență, de o gravitate puștească și melodioasă, față în față cu seriozitatea sumbră a destrămărilor universale“, singurul domeniu real în care se poate auzi „fâlfâit de înger“. Sau această definiție a literaturii – instrument delator al realului, al viului care se șterge fără încetare, pe măsură ce e scris adică, pentru a reveni mereu și mereu, fără pauze: „literatura e o modelare a tot ce ștergi fără încetare, cu nădejde“. Fragediile din Sonatine se citesc pe nerăsuflate, cu încântarea cu care ne închipuim că parcurgem, dimineața, un ziar scris de un profesionist cu pasiune și fidelitate față de sine și de abonații săi.