Radu Cosașu a fost scos din redacția „Scînteia tineretului“ la sfârșitul anului 1956, datorită poziției sale politice dăunătoare atât activității sale gazetărești, cât și educației colectivului redacțional. Cosașu a avut în redacția „Scînteia tineretului“ o atitudine liberalistă, de dispreț față de disciplină și normele presei comuniste, o atitudine aristocratică, boemă, care începuse să capete adepți printre elementele necălite politicește care erau atunci în redacție.
Radu Cosașu devenise propagator al teoriei „adevărului integral“ în presă, teorie pe care o aplica în scrisul său și pe care o cultiva în redacție și în afară.
După apariția revelației P.C.U.S. cu privire la cultul personalității, Radu Cosașu a intrat într-o criză puternică de dezechilibru. Nu mai credea în nimeni, de totul se îndoia, mai multe materiale ale sale erau nepublicabile prezentând un adevărat haos ideologic. Era recalcitrant, refuza îndrumarea (s-a ridicat și în mod expres împotriva principiului îndrumării presei de către partid, pe motiv că nimeni nu e infailibil), refuza în mod categoric să trateze diferite teme (de pildă un reportaj despre Eroul Uniunii Sovietice Meresiev).
Din ce în ce mai mult, Cosașu împrumuta din arsenalul raționamentelor care circulau în presa maghiară din perioada care a precedat contrarevoluția. În zilele contrarevoluției din Ungaria, s-a putut revela în mod evident concepția sa total străină presei noastre pe care o avea Cosașu. Fiecare cuvânt din presa noastră trebuia îndreptat în întregime împotriva dușmanilor socialismului, trebuia pătruns de ură împotriva contrarevoluției. Aceste momente au fost și pentru Cosașu un prilej de a ne arăta cu cine este și împotriva cui este. Cosașu n-a dovedit că este cu noi. I s-a cerut să scrie, să ia poziție. În acele clipe însă, Cosașu nu s-a găsit să scrie nimic altceva decât că trebuie să dovedim „înțelegere“ și să fim „umani“ (față de contrarevoluționari), să adoptăm politica „nuanțelor“ față de dușmani.
Toate încercările de a-l ajuta să ia o poziție politică justă au fost zadarnice. Prin întreaga sa atitudine, Cosașu stârnise indignarea colectivului. Pe de altă parte, el exercita o influență puternică dăunătoare asupra unor elemente slabe care se aflau atunci în redacție. Colegiul redacției, cu aprobarea forurilor conducătoare, l-a scos pe Cosașu (împreună cu Nicolae Țic care se situa pe poziții similare) din redacția „Scînteia tineretului“.
Redactor-șef,
Notă nedatată și nesemnată.
(Nota redacției: documentul nu e semnat; redactor-șef al „Scînteii tineretului“ era la data cu pricina Dumitru Popescu.)
Completare 2020 la nota din 1956
Până să devin antimaniheistul de azi
am evoluat de la proletcultism
– boala venerică a oricărui poet adolescent în ’45 –
la golan utecist, cum m-a disprețuit, fără ură de
clasă,
Radu Albala, corectorul revistei noastre a elevilor,
U.A.E.R. (uniunea asociațiilor de elevi români)
fost redactor până la suspendare a viitorului
„liberal“.
Am fost golan utecist
cu patruzeci și ceva de ani înainte de Golaniada
anticomunistă din ’90.1
Radu Albala era o somitate în latină,
Paleologu și Steinhardt îl consultau în orice
traducere din Seneca,
Radu, cu batista la rever, cu mănuși albe la volan,
„altfel nu pot conduce“, și fără mașina Dacia nu
mișca,
se ducea la prânz să ridice cu un sufertaș
mâncarea de la cantina
Uniunii, era obsedat de gramatica frazelor, a fost
primul care mi-a comunicat în șoaptă că amândoi
suntem
pe lista prietenilor lui Babu Ursu, stabilită de
Securitate
după cercetarea jurnalului, a fost cel dintâi care mi-a
vorbit de rău revoluția franceză ca o revoluție haidamacă.
Mama sa, plecată de mult parcă la Bahamas,
plătise, acolo,
cui trebuia, pentru a-l extrage din România,
dar el refuzase, fiindcă la Bahamas cu siguranță
nu va avea lustragiul său din București. Știa pe dinafară
pagini întregi din Craii, dimineața după ce se trezea
– am stat împreună la un hotel din Câmpulung în
drum spre Săpânța –
discuta gingaș, căutându-le, cu limba de pantofi
și cu cafetiera.
Uimitor, nu a făcut Piața Universității
fiindcă acolo, în balcon, toți erau de acord, nu exista
opoziție,
toți dansau la ordinele unuia privit ca Iisus
Hristos, era prea mare hărmălaia și toți se lăudau
că sunt golani.
Nu accepta să fie golan,
se dorea
Arnotean. Pentru mine, trecut prin ambele
maniheisme – cel comunist și cel anticomunist –
prin vremea aceasta de haos ideologic, când „uman“
și „nuanța“ se puneau, mă-nțelegi de ce, între ghilimele,
domnul Albala (niciodată tovarăș) e inspiratorul
antimaniheismului meu
și antimateismului meu
deloc violent.
(Cel mai bun roman românesc este Pădurea spânzuraților
pe care Sebastian îl recomanda lui
Paul Morand, să-l traducă urgent odată întors la Paris).
Nu am
publicat această notă informativă – nu voi polemiza
cu ea,
fiindcă posedă prea multe adevăruri (care nu se
confundă cu
dreptatea) și prea multă ignoranță.
Nu m-au întrebat cum am evoluat de la fanatism la
adevăr integral, la Isaac Babel, la această
expresie cumplită a agenției TASS, „Isaac Babel
smuls fizicește vieții“, la Budapesta, la Anatole France
cu care începea Logica mea.
Aveau dreptate: „În zilele contrarevoluției s-a putut
vedea în mod evident concepția străină presei noastre
pe care
o avea Cosașu. S-a dovedit că nu este cu noi“.
Nu suport să împart lumea în inocenți și vinovați,
s-o văd tranșată, etanș, între bine și rău,
între un Tată al Măreției și un Prinț al Întunericului,
cum o preconiza Mani, incapabil să prevadă vremea
când
un Tată al Măreției (să-l numim Marx) devine un Prinț al Întunericului. Nimeni nu poate face față
infinitului humor al vremelniciilor.
Acest anti cu ale sale pro și contra
e singurul cu care lucrez.
Pe peretele de dimineață stă scris
cu litere mari între portretul lui Rebreanu academician
și rabinul care spală piatra mormântului lui Kakfa:
„Murdar și pur ca orice om care gândește intens“
(același K).
ll Radu Cosașu
(fragmente dintr-un volum în lucru intitulat Cum m-am îndrăgostit de adverbul deocamdată și având un motto din Thomas Bernhard:
„Nu te socoti genial, fii normal: ești unic“)
———————
1 Consecvent cu contrarietățile mele, mă „armoni zasem“ totodată și cu esteticianul marxist Ion Ianoși care, desigur, nu-l simpatiza pe Albala, cel de tot reacționar. De altfel, în cartea scrisă împreună cu nepotul său (cel care ne-a definit odată exact: „Vă certați tot timpul ca doi îndrăgostiți!“), Ianoși ținea să precizeze în capitolul pe care mi-l consacra: „Cosașu n-a fost niciodată comunist, a fost U.A.E.R.-ist“ și punea cuvântul niciodată cu italice decis să stabilească bine diferența, diferența nu e de discutat. Ea e prezentă într-o paranteză scurtă finală: „(Cosașu îi adora pe Stan și Bran – eu nu!)“. De aici pleca diferența ideologică dintre noi. Nu era el omul care să accepte asemenea aberații, ceea ce nu l-a împiedicat să precizeze că am fost singurul care i-a luat apărarea într-un mizerabil scandal născut chiar din maniheismul româ nesc atotputernic