Monica Pillat este o prezență aparte în peisajul liric actual, cu o tehnică a evocării protejate de obicei cu câteva straturi de divagații precaute înainte de abordarea temei propriu-zise. Textele ei sunt esențial lirice, o proză delicat circumspectă care ascunde materia sensibilă sub aparențele unor oameni oarecari, ale unei banalități care ascund adevăratele trăiri, oricare ar fi acestea. Toate au aparența unui joc pe care copilul, pentru moment, îl joacă pentru a părea cooperant și a-și ascunde mai bine rezervele și temerile. De fapt, suntem introduși fără să ne dăm seama într-o epocă revolută, a persecuțiilor și urmăririlor politice, vremuri care și-au lăsat o amprentă indelebilă pe psihicul copilului care nu mai este copil: acesta este, probabil, „dansul memoriei“ care dă titlul acestui volum construit ca o exorcizare a anilor de suferință și disimulare din acea perioadă cenușie și tristă.
În existența complicată a fetiței care povestește, lucrurile neobișnuite apărute treptat în viața familiei au o dinamică proprie, greu de înțeles până în momentul în care imaginația ei întâlnește realitatea brutală. Jocul Iuniei este stopat de evenimente și ceea ce părea a fi o distracție sau o închipuire se dovedește a fi una dintre întâmplările sumbre ale anilor de atunci: „Nu știm ce-au căutat cei patru inși cu care ne-am trezit acum trei ceasuri. Doi au cotrobăit prin casă, unul s-a dus în pivniță, altul în pod“. Iar la întrebarea fetiței „Dar tata unde e?“, bunica răspunde. „L-au luat la închi soare…“
În acest fel începe jocul grotesc al ficțiunii necesare într-o epocă în care aparențele înlocuiau realitatea, și profesorii îi învățau pe copii cum să răspundă „corect politic“ la întrebările incorecte care li se puteau pune și li se puneau. Profesoara îi anunță că vor avea o inspecție, „trei invitați de vază, de la inspector în sus“, iar la întrebarea copiilor, dacă „e mult de învățat pe dinafară“, li se răspunde că nu e nimic de repetat, „va trebui doar să improvizezi“, căci în piesa pe care o vor prezenta „e vorba de o fetiță care răspunde la niște întrebări puse de invitați. Și ei sunt tot actori, însă profesioniști“, iar fetița pe care o joacă „are același nume ca al tău“. Și ea îi explică: „Ți se vor pune întrebări din ce în ce mai dificile, anume să te încolțească“, iar la întrebarea „Dar dacă mă încurc și nu știu ce să spun?“, i se răspunde scurt : „Atunci personajul Iunia riscă să fie exmatriculat“. Cercetarea trecutului duce firul poveștii mai departe și personajul misterios din cartea găsită îi povestește întâlnirea pe care colegii au avut-o la sfârșitul facultății, când războiul încă nu se încheiase, și și-au promis că se vor reîntâlni, întrebându-se unde vor fi ei peste un sfert de veac: „În cușca libertății, a replicat pe gânduri tatăl tău“.
Din amestecul de observații reale și închipuire se conturează treptat situația familiei dintre care unii au fost dați afară din locuințele lor („Eu locuiam pe-atunci într-un apartament de la etajul doi din casa asta. Salonul meu era de șapte ori mai mare“ spune strămătușa Iuniei), iar alții, mai toți bărbații acestor familii, sunt în închisoare, „tații copiilor din acea seară zac închiși, remarcă mama“, în afară de Paul, care „le-a scăpat“ observă strămătușa, „măcar el a fugit, la timp, în străinătate, după unii, iar după alții s-ar fi ascuns la cineva în pivniță sau într-un pod“. Dar într-o zi, când să plece de la școală, femeia de serviciu i-a spus că la poartă e un cerșetor care a întrebat de ea. Era un bărbat slab, tremurând, aproape în zdrențe: „Doar după ochii alunii, înfricoșători de mari, l-am putut recunoaște și, cu un urlet de fiară, m-am repezit la el în brațe: Tată!“ În fața asistenței uimite, fata izbucnește: „E tata, i-am strigat prin hohotul de plâns, s-a-napoiat de la închisoare!“
Relația cu tatăl și figura lui tutelară este de fapt în miezul mai tuturor episoadelor pe care fiica le reconstituie, comparând, de pildă, teama sa de a nu fi scoasă din sistem din cauza „originii nesănă toase“, cum se spunea atunci, „am tremurat sub o sentință comutată de azi pe mâine și am trăit doar cu nădejdea amânării“, în timp ce el, „în carceră, tata afirmă c-a fost liber fiindcă nu a avut de ce să se mai teamă“. În altă parte, Paul, fratele lui Anton, prevenit sau înțelegând ce urmează, a dispărut: „am căutat căsuța de la poalele pădurii… locatarii ei m-au găzduit în pod aproape treisprezece ani“.
Această prima parte a cărții, împărțită în texte cu titluri independente (capitole?), este o suită de tablouri pe care le iscă și le motivează o relație destul de laxă cu continuitatea subiectului: ele sunt separate de mici episoade lirice care continuă și explică urmarea, după ce vremurile s-au schimbat: „Abia acum, când trăim alte vremuri și nu ne mai e frică de propria noastră umbră“, Paul a luat cartea lăsată de tatăl său și a dus-o unei edituri, care a publicat-o imediat. Se numea În cușca libertății.
Sigur, cartea Monicăi Pillat nu este nici un roman, nici o scriere autobiografică, dar elementele narative și memorialistice pe care le conține puteau servi un asemenea text. Ea nu este însă romancier, ci poetă, poetă de mare anvergură și de un lirism disimulat după o perdea de evocări directe și indirecte care sunt mai degrabă substitutul sau perechea emoțiilor care i-au marcat și copilăria, și tinerețea, cu o suferință care răzbate de sub cuvinte. Expresia ei cea mai proprie nu se produce prin text, oricât de sugestiv și de evocator ar fi acesta, ci prin substanța care îl precede și care dă și titlul volumului (apărut în excelente condiții grafice; aș face o mențiune specială pentru coperta cărții, care reproduce o splendidă acuarelă de toamnă a pictoriței Maria Pillat Brateș.), adică memoria, nu simpla acumulare de informații mai mult sau mai puțin precise despre ceva, ci un cadru care o stimulează și o îmbogățește fără să o deformeze. Acesta este „dansul memoriei“ care dă titlul aparent ludic, dar de fapt din sfera esotericului care îmbină focul cu apa, „memoria“ ca element păstrător și continuator al trecutului și „dansul“ ca expresie a libertății și a grației, probabil cele mai prețioase conținuturi ale umanității noastre chinuite de o istorie atât de tristă și totuși atât de strălucitoare: pentru că până la urmă este victorioasă.
Textele cărții sunt însă bucăți in dependente în general, chiar dacă fac parte dintr-un mare poem al naturii, inspi ra toare și odihnă pentru sufletul zbuciumat al indivizilor. În țesătura ei atât de complicată și delicată totodată, ea poartă încrengăturile familiei și cunoscu ților, ale destinelor lor și mar ca nu doar a ceea ce este viața lor, ci și a ceea ce este dincolo de viața lor. Când Iunia ia în mână cartea tatălui său, în fine tipărită, ochii săi „au încremenit“ pe dedi ca ția care spune: „Dac-ai s-ajungi să mă citești vreodată, Iunia, eu am să vin la tine ca o boare și ai să simți deasupra ta un foșnet de castani. Oriunde-ai fi atunci, vei alerga în gând către grădina casei dis părute în care, din colo de timp, vom fi cu toții…“.
Convențiile in sti tuite pe parcurs nu sunt descifrate în textul dedicat apropierii de realitate, numit În trepătrunderi, ci eludate prin pătrun derea într-o lume onirică, unde elementele peisa jului apar cu funcții apo tro paice, visează în funcții relaționale castanii peste care suflă boarea apă ră toare a prezenței pa terne și așa mai departe: „Visez castanii respirând în curte, aud cum se înalță trandafirul până la geamul meu. Din întunericul fluid răsar ochii pisicii negre… În jurul așezării noastre, totul e dărâmat“. Poezia acestor fragmente de reconstituiri este difuză și nu se lasă tradusă în- tr-un text epic, coerent, totul e sugestie și aluzie care lasă din loc în loc semne dificil de inter pretat, sau mai degrabă ne-interpretabile într-o viziune logică, pedestră, articulată, dar atmosfera îi anunță, îi suflă fetiței sau cititorului („ca o boare“) o dezlegare care nu dezleagă, dar în care tatăl mereu prezent deschide o ușă: „La urmă, îmi ia caietele și rupe foile pe care-am scris de-a lungul vieții. Treptat, observ că nu-mi mai pasă de nici un lucru desfăcut și, în loc să mă uit în jos, la tot ce se fărâmă, îmi ridic ochii spre zâmbetul distrat cu care tata se mișcă printre rămășițe“. Monica Pillat posedă capacitatea de a intra cu naturalețe în spații difuze și – cum spune unul dintre cei mai vechi poeți ai noștri – de a „vedea nevediri“. Cartea ei nu se poate citi dintr-o dată, cum nici comenta într-un spațiu „critic“, ci ne duce „ca o boare“ spre un sentiment exprimat în mai multe locuri într-un text bogat de gânduri: „Purtăm în noi minunile pe care le căutăm în afară…“.