Cristian Pătrășconiu: Cum arată o zi obișnuită din viața lui Ștefan Cazimir, povestită, foarte pe scurt, de Ștefan Cazimir?
Ștefan Cazimir: Dacă e să mă refer la perioada actuală, arată foarte monoton și foarte trist. Pentru că, nefiindu-mi permis accesul la Biblioteca Academiei, eu mă aflu, de fapt, într-o perioadă de șomaj tehnic. Nu am posibilitatea să-mi dezvolt ideile care, eventual, s-ar ivi – trebuie să aștept ceea ce așteptăm cu toții, dar nu se știe când și cum va veni: încetarea acestei stări, fără precedent, din câte știm, din istoria lumii.
Atunci când nu e pandemie – și când nu va mai fi pandemie –, cum arată o zi obișnuită din viața lui Ștefan Cazimir?
Pe vremea când eram cadru didactic, erau zile în care aveam ore de curs sau de seminar, erau momentele în care puteam să frecventez biblioteca și timpul pe care îl petreceam la masa de scris. Cam acestea erau marile „ancore“, cele trei puncte de sprijin.
Vă plac mai mult diminețile sau mai mult serile, înserările? Răsăritul sau apusul?
Sunt un tip matinal. Un psiholog francez spune că orele cele mai bune pentru munca intelectuală sunt orele de dimineață. După aceea, poate interveni activitatea de rutină. Același psiholog, à propos de Flaubert, spune: Flaubert pretinde că a muncit o zi întreagă! Dar ce însemna aceasta? Se tolănea pe divan, căuta în bibliotecă, zăbovea ore în șir asupra unei fraze.
Deci, răsăritul…
Categoric. Orele matinale. De altfel, mă și trezesc foarte devreme. Pe la 4-5 sunt deja treaz.
Dacă ați fi fost – vă provoc puțin – un ghid turistico-literar și dacă l-ați fi putut învia pe Ion Luca Caragiale, unde l-ați fi dus, imediat după căderea comunismului?
În primul rând, presupunând că l-aș fi scos din cavou, ar fi trebuit să îi cer iertare în numele generației noastre pentru epitaful stupid care i-a fost pus pe piatra de căpătâi. Mormântul i-a fost mutat cândva din locul inițial, acela al familiei, și adus lângă Eminescu. Tot atunci a fost adus acolo și mormântul lui Coșbuc. Acesta avea o piatră de căpătâi în formă de trapez, cu baza mare sus și baza mică jos, și cu un citat din gazelul Lupta vieții – „O luptă-i viața, deci te luptă…“ etc. Ca să îi facă și lui Caragiale un monument simetric, a trebuit să găsească un text. Și au scris următoarele: „Frați [sic], să cultivați poporul, că un pom fără rădăcini nu poate trăi“. Eu, care sunt, dragă Doamne, doctor în Caragiale, nu întâlnisem nicăieri în opera lui această frază. De unde or fi luat-o? Ei, hazardul m-a făcut să o descopăr. La 10 ani de la moartea scriitorului, publicistul ardelean Horia Petra-Petrescu – care îl cunoscuse pe Caragiale și chiar îi consacrase o teză de doctorat – a scris un articol comemorativ în care, între altele, amintea și asta: „Caragiale ne spunea adesea – «Frați [sic], să cultivați poporul…»“. Să pui pe mormântul unui clasic o frază din auzite, de la altcineva, este o gravă impietate!
Și, după ce i-ați fi cerut scuze, unde l-ați fi dus?
Cred că la „Gambrinus“. Deși actualul local nu mai e unde era vechiul „Gambrinus“, adică lângă vechiul Teatru Național.
Dar astăzi, în 2020, unde l-ați duce? Ce să vadă?
El nu mai are ce să vadă, nu mai are de ce să se mire – pentru că a prevăzut tot. A prevăzut, poate n-o să vă vină să credeți, chiar și certificatul de revoluționar. În Conul Leonida…, soțul îi povestește Efimiței ce mare agitație a fost la București pe 11 februarie: steaguri, muzici, chiote, tămbălău, să te ferească Dumnezeu de furia poporului! Iar Efimița zice: Bine că n-am fost în București pe vremea aia; cum sunt eu nevricoasă, pățeam alte alea. Leonida ripostează: Ba nu zi asta; puteai trage un ce profit. Putea, de pildă, să capete certificat de revoluționar și să nu mai plătească impozit. Cred, de altfel, că suntem singura revoluție din lume care a emis asemenea certificate…
Ar fi fost I.L. Caragiale un membru de soi pentru un Partid Liber-Schimbist de secol 20, ba chiar de secol 21?
Caragiale a năzuit spre sfârșitul vieții să participe direct la viața politică. „Dragă Costică – se destăinuia el lui C. Stere – știi ce dorință mi-a mai rămas în viață? Pariez că n-ai să ghicești. Să-ți spun eu care mi-i idealul: să fiu deputat sau senator… să ajung parlamentar… să mă numesc «alesul națiunii»… să jur pe «constituțiune»… să apăr «sfânta constituțiune»“. Înființarea, în 1990, a Partidului Liber-Schimbist, avându-l pe Caragiale ca patron spiritual, a reprezentat deci o șansă istorică. Dacă scriitorul, în timpul vieții, nu dobândise scaunul de deputat, de ce nu ar fi putut, post mortem, să-l ocupe prin delegare?
À propos de jocul nostru de mai înainte: aveți mai multe cărți despre Caragiale, dar și una despre Eminescu, precum și una despre Odobescu. Unde i-ați duce pe cei doi – pe Eminescu și pe Odobescu – astăzi?
Pe Odobescu l-aș duce în sălile numite „Tezaur“ de la Muzeul Național, ca să revadă tezaurul de la Pietroasa, căruia el i-a dedicat o monografie în trei volume. Iar pe Eminescu… Sunt mai multe variante aici. La malul mării ar fi una dintre ele.
Cum e Caragiale cu noi, împreună cu noi?
„Caragiale e cu noi!“ a fost și deviza Partidului Liber-Schimbist. Ea poate fi înțeleasă în două feluri, diametral opuse. Unul: e cu noi, prin acțiunea lui critică împotriva unor anumite anomalii ale vieții sociale. Al doilea: e cu noi în sensul că nimic nu s-a schimbat și că noi îi suntem contemporani sau că el ne este nouă contemporan.
Până când Caragiale e cu noi?
M-a întrebat cineva cu ani în urmă: credeți că, peste 100 de ani, Caragiale va fi la fel de actual? Am răspuns astfel: nu obișnuiesc să fac pronosticuri pe care nu le voi putea verifica.
De ce e bine că I. L. Caragiale e cu noi? Și de ce nu e bine că e cu noi?
Nu e bine pentru că viciile, neajunsurile pe care le-a satirizat se manifestă și astăzi – și încă la o potență mai ridicată. E bine fiindcă el continuă să își exercite ad infinitum acțiunea critică.
Dacă ar fi fost contemporanul nostru, credeți că I.L. Caragiale ar fi avut un dosar voluminos la Securitate?
Mai curând, aș crede că nu, pentru că a folosit un limbaj ambiguu. Din anumite puncte de vedere, el a avut și o oarecare doză de conformism. În sensul că anumite instituții ale statului – Armata sau Biserica, de pildă – s-au bucurat din partea lui de o prețuire neștirbită. Caragiale, de fapt, este foarte greu de prins într-o formulă unitară, pentru că, față de aceleași fenomene, a avut, de multe ori, atitudini contradictorii.
Dumneavoastră „simțiți enorm și vedeți monstruos“?
Nu, nu. În plus: în privința aceasta, Șerban Cioculescu a atras cel dintâi atenția asupra faptului că nu putem desprinde de context o expresie care apare într-o anumită împrejurare – sub asaltul ploșnițelor și al altor dezagremente din cunoscuta schiță Grand Hôtel „Victoria Română“. În această chestiune, eu am susținut despre kitsch că „nu conturează o lume a exceselor, ci una, prin definiție, a căilor de mijloc. În recenzia pe care a dedicat-o cărții, I.L. Caragiale față cu kitschul, Nicolae Manolescu s-a declarat de acord și a spus și în alte ocazii că lumea lui Caragiale nu e o lume a exceselor, ci una a moderației“.
Calea regală, nu-i așa?
Da, oarecum.
Dar, pentru cei care – cum se spune – au deschis televizoarele mai târziu sau pentru cei care nu au deschis prea multe cărți: care e contextul adecvat – și, implicit, înțelegerea justă – pentru această formulă, simt enorm și văd monstruos?
Paul Zarifopol, în momentul în care i-a acordat statutul de „parolă“ a operei lui Caragiale, a rupt-o, de fapt, din context. El invoca și anumite amintiri legate de perioada berlineză în care se vedea foarte des cu scriitorul: „Caragiale iubea adânc farsa și paiațeria tradițională: față de formele cele mai simple ale comicului, curiozitatea și capacitatea lui de a se amuza nu cunoșteau osteneală, nici saturație. «Soitarii să-mi arăți, asta-mi trebuie mie». Mult am umblat după «soitarii» în iernile lungi pe care le-am trăit cu dânsul; și neuitată îmi este atenția lui lacomă și subtilă pentru caricatura scenică. Cu nesațiu se absorbea în detaliile jocului, cu mai mult nesațiu se cheltuia pe urmă în comentarii exuberante asupra copilăriilor farsei și ale clovnilor. Simțul și gustul comicului enorm – fundamentul însuși al tehnicei sale teatrale – ieșea atunci la iveală cu elementară evidență.“ Aceleași înclinații ale scriitorului, Zarifopol le descoperă cristalizate într-o formulă memorabilă – „simt enorm și văd monstruos“ –, care, dincolo de sensurile ei într-un context anumit, pare destinată să rezume însuși temperamentul lui Caragiale și să-i definească metoda artistică. „Toată producția lui mărturisește această pornire. În grav ori în ridicul, construcțiile lui poartă semn de fundamentală violență. Orice caracter al lui este un exces, orice situație, o culminație. Astfel dispus și îndreptat cu deosebire spre comic, talentul lui a fost inevitabil consacrat caricaturii.“ Numai că, mai târziu, Cioculescu a contestat validitatea acestei interpretări, resituând formula în context, și, mai departe, păstrând proporțiile, și Ștefan Cazimir, în consens cu Nicolae Manolescu…
Dar, dacă e să declinăm această formulă: simțiți monstruos despre limba română vorbită și scrisă astăzi
Da, categoric da. Simt enorm și văd monstruos. Aveți, în această privință, multă îndreptățire să folosiți o atare formulă.
À propos de un alt titlu de carte care vă aparține: s-a învățat măcar alfabetul tranziției care a început în 1989?
Nu, nu cred. În intervalul de care mă ocup în cartea la care faceți referire (1830-1860), un anumit grup de tineri intelectuali ținteau spre un scop foarte precis definit. În timp ce astăzi, un asemenea proiect ne lipsește.
Se râde mai mult și mai bine în lumea politică decât în lumea culturală?
Da, fără îndoială.
Cum e comicul din lumea politică?
De cele mai multe ori, e generat de contrastul dintre aparență și esență. În fond, care e definiția comicului? Un contrast între aparență și esență care se dezvăluie fără știrea celui în cauză sau împotriva voinței sale. La Bruyère, în replică la Tartuffe, a compus un „caracter“, intitulat Onuphre în care portretiza un ipocrit perfect, a cărui mască nu permitea să se vadă nimic din ceea ce era cu adevărat în cugetul lui. Rezultatul: Onuphre nu e comic. Masca aceasta comică este o mască perforată.
Dar în mass-media de astăzi, ce fel de comic avem? E mult umor în aceste probabil cele mai urâte și mai mediocre de după 1989 mass-media pe care le avem în acești ultimi ani?
Dacă apare, comicul e adesea involuntar. Nu urmăresc presa umoristică – nu sunt un fan al acestor publicații. Cât privește presa serioasă sau așa-zis serioasă, cred că mai găsim, pe ici-pe colo, umor. Umor, de regulă, de pe urma unor erori. Altfel, textele sunt seci și repetitive, de multe ori la un mod sufocant.
Cu care altă epocă „de tranziție“ seamănă actuala epocă de tranziție de la noi?
Nu cred că are un termen de comparație adecvat.
Râde mult Ștefan Cazimir? Are de ce și mai ales, cu cine râde?
Nu mai mult decât înainte. Poate că râde cu mai multă libertate, cu mai multă larghețe decât înainte. În mod cert, de fapt, cu mai multă dezinvoltură. Înainte de 1989 nu puteai râde de orice și oricum; trebuia, de multe ori, să stai de vorbă cu un activist sadea și să sugrumi râsul care clocotea, undeva, în tine.
Era un râs pe cartelă…
Iată o formulă inspirată!
O împart cu dumneavoastră…
Azi putem să râdem fără niciun fel de opreliște.
Râsul poate fi o gimnastică de întreținere?
Râsul este într-adevăr o gimnastică de întreținere. Medicii o recomandă adesea. Cred că și filologii ar putea să facă asemenea recomandări. Era și un catren: „E râsul plin de sănătate,/ Ascultă moșul ce ț-o zâs“./ Atunci pe loc i-am dat dreptate / Și-n urmă am murit. De râs. Râsul poate avea felurite nuanțe. Poate fi un râs binevoitor, dar poate fi și unul vindicativ. Pe de altă parte, nu putem să punem semnul egal între comic și râs. G. Călinescu a scris cândva, comentând un spectacol: „Problema care se pune în comedie nu e dacă râzi în hohote sau nu, ci aceea a calității observației“. Astfel stând lucrurile, a folosi termenul de râs într-o discuție despre comic este mai mult o metonimie. Celebra carte a lui Bergson, Le rire, este, de fapt, o carte despre comic.
Aveți un catren suprem, ca să zic așa, pentru epoca actuală?
Nu știu dacă suprem, dar relativ adecvat; în plus, e și cel mai proaspăt – vede în premieră lumina tiparului. E legat de peripețiile prin care a trecut Donald Trump. Iată-l: Un vultur sta pe-un pisc c-un pix în plisc:/ „Covidul nu prezintă nici un risc,/ De-aceea n-o să iau nici o măsură.“/ Deodată pixul i-a căzut din gură.
Ce e, pentru dumneavoastră, catrenul?
Am alcătuit cu siguranță zeci de catrene. E, să zicem, un hobby. Despre mine însumi am spus: Poruncă de s-ar da în țară/ Epigramiștii toți să piară,/ Vă spun cu cugetul curat/ Că aș muri nevinovat.
Poți fi liber-schimbist și în câmp cultural, nu doar în politică?
Depinde ce accepție dăm „liber-schimbismului“. În 1991, în plenul Adunării Constituante, când s-a ajuns la articolul referitor la partidele politice, am intervenit și am spus următoarele: „Și pentru că tot vorbim despre partide, îngăduiți-mi să vă informez că, printr-o recentă hotărâre a Consiliului Director P.L.-S., toți parlamentarii care și-au schimbat apartenența politică în cursul actualei legislaturi au fost declarați membri de onoare ai Partidului Liber-Schimbist. (râsete, aplauze) Hotărârea se întemeiază pe strofa a doua din imnul partidului: Își schimbă lupul la soroace părul,/ Iar omul schimbă slujbe sau idei./ Schimbarea oțelește caracterul/ La tineri, la bărbați și la femei. Dacă vreți, pot să v-o și cânt“. Din acel moment s-a creat un grup sui generis pe care nu l-a contestat nimeni. Cu fiecare nouă schimbare de apartenență, grupul „liber-schimbist și pluripartit“ își lărgea mereu rândurile. În 1992, în mai, ziarul „Adevărul“ consemna faptul că grupul respectiv devenise majoritar în Adunarea Deputaților.
Revenind la cultură, dacă am acorda acestui termen, forțând puțin limitele, sensul de „disponibilitate“, de „versatilitate“, sigur că da. Să zicem, de pildă, că Tudor Arghezi – care devenea altul de la un volum la altul – ar fi fost un „liber-schimbist al poeziei“.
Și nu numai al poeziei…De altfel, e departe de a fi un caz izolat, aici, în cultură…
Da. Vă las dumneavoastră răspunderea, fiindcă m-ați împins pe această pantă periculoasă (râde). Să nu mai vorbim de cazul recent al lui Mircea Cărtărescu – despre liber-schimbismul său poetic…
Ok, nu mai vorbim. Foarte serios, dacă se poate: ce e, din unghiul dumneavoastră de vedere, salvator, securizant într-o lume care se destramă, într-o lume cu valori răsturnate? Cum e, la limită, lumea de astăzi, dominată, sufocată de superficialitate și, uneori, de nesimțire chiar…
Vă răspund în două cuvinte: onestitatea și competența. Acestea două: onestitatea și competența!
Numai atât?
Nu numai atât, dar cele două mi se par decisive. Sunt pilonii fundamentali. Tocmai lipsa onestității și a competenței ne-a adus în situația în care ne aflăm. Să nu îmi cereți exemple, vă rog, pentru că sunt prea multe și epuizăm toate paginile revistei dacă le punem în discuție…Plus că nu aș vrea să îi nedreptățesc prin omisiune pe unii dintre aceia care ar fi trebuit citați. Numărul lor: legiune!
De ce unii oameni – și nu puțini – spun că, în cazul dumneavoastră, nu știu prea bine când vorbiți serios sau când glumiți?
Cred că au dreptate (inițial e serios, apoi râde). Există un vechi consens privind ceea ce eu am numit, în teza de doctorat, dicțiunea comică. Iată: „Dicțiunea comică este o afectare sui generis despre care atât teoreticienii, cât și oamenii de meserie au vorbit în repetate rânduri într-o unitate de vederi căreia distanțele în timp și spațiu nu par menite să-i aducă prejudicii. Ceea ce spun despre acțiuni – avertizează Quintilian – trebuie să se înțeleagă de asemeni despre față și despre gest, care, desigur, contribuie la provocarea râsului, dar mai cu seamă atunci când nu avem deloc aerul de a dori să producem acest efect. Căci nimic nu este mai nesărat decât ceea ce anunțăm ca un lucru cu haz. Herbert Spencer scrie în Fiziologia râsului: Oamenii care, prin talentul lor de actori, dovedesc un foarte fin sentiment al comicului știu de obicei să facă și să spună lucrurile cele mai bufone cu cea mai mare seriozitate din lume. Pentru Taine, «umorul constă în a spune pe un ton solemn lucruri nespus de comice și în a păstra stilul nobil și fraza amplă chiar în momentul în care provoci râsul întregului auditoriu». Narațiunea umoristică, arată la rândul lui Mark Twain, trebuie depănată grav; povestitorul se străduiește să ascundă punctul apt să trezească râsul. Celebrul comediant Buster Keaton declară: Am remarcat încă de la începutul carierei mele în music-hall că atunci când termini un număr mai mult sau mai puțin hazliu, provoci râsul cu atât mai tare cu cât rămâi mai indiferent și chiar mirat de ilaritatea publicului. Închei șirul prin invocarea opiniei lui Caragiale, așa cum s-a păstrat ea în amintirea fiicei scriitorului: Dacă noi povesteam ceva comic și râdeam, ne oprea spunând: «Voi povestiți, nu râdeți! Lăsați-mă pe mine să râd!»“.
Din ce alte fragmente sau opere ale lui I.L. Caragiale ați mai putea face un partid politic?
Vă referiți la faptul că Partidul Liber –Schimbist trimite la un fragment de discurs al lui Cațavencu. Celebrul: „Fraților, mi s-a făcut o imputare și sunt mândru de aceasta!… O primesc! Mă onorez a zice că o merit!… (foarte volubil.) Mi s-a făcut imputarea că sunt foarte, că sunt prea, că sunt ultra-progresist… că sunt liber-schimbist… că voi progresul cu orice preț. (scurt și foarte retezat.) Da, da, da, de trei ori da!“. Hm. Nu m-am gândit la asta. Rămâne să mă gândesc de aici încolo… (râde).
Cândva ați pledat cauza lui „Trăiască Patria!“…
Da. Era vorba de problema imnului de stat.
Exact. Vreau să vă întreb ceva ușor diferit: care dintre următoarele două formule este, acum, pentru dumneavoastră mai importantă – „Trăiască Patria!“ sau „Trăiască Patria literelor! Republica Literelor!“
Și una, și alta. Cu un accent: Republica Literelor, care acum e destul de convulsionată, este, totuși, o lume mai bună. Nu putem să ne imaginăm o țară fără literatură.
Rămâneți Pentru contra* sau sunteți „Contra pro“?
(râde) Ambele! Normal… l
——————–
* Titlul unui volum publicat în 1991.
