Acum, când un scriitor de valoarea lui Radu Cosașu a împlinit o vârstă rotundă, devenind nonagenar, eu îmi amintesc de îndemnul sărbătoritului de azi, la o emisiune de la TVR Cultural de pe vremuri, unde acceptase, în fine, să vină ca invitat. Eu mărturiseam în fața camerelor de filmat că este o premieră și că nu-mi vine să cred, iar Cosașu, cu reținerea sa dintotdeauna în fața efuziunilor și semnelor de exclamare, mă sfătuia să fiu mai ponderat: „Daniel, să nu exagerăm!“…
Acest „să nu exagerăm“ a devenit mai apoi un mod de a-mi verifica epitetele și de a le folosi, cum se spunea odată, „judicios“. Prea multe epitete strică. Până și imaginii lui Eminescu i-au dăunat pletora de adjective, ritualizarea superlativului, idolatrizarea în care buna-credință se transforma, în actul ditirambic, într-o jignire adusă inteligenței, bunului-gust și bunului-simț. Marii scriitori nu au niciodată nevoie de așa ceva.
Voi fi deci ponderat și „rece“ în această schiță de portret făcută unuia dintre cei mai mari scriitori români de azi. Un scriitor român și evreu (precum cel pe care atât îl îndrăgește, Mihail Sebastian) pe care voi încerca să-l portretizez din câteva linii.
Prima ține chiar de limba lui de expresie, de limba literară și publicistică în care scrie de zeci de ani și care, pentru un cunoscător și iubitor de română, sună extraordinar din aproape orice pagină a lui Cosașu. Iar aici nu e vorba de magia verbală a literaturii înalte, de expresivitate imagistică, compoziție artistică, de epicitatea și introspecția din Supraviețuiri. În chestie este latura pur lingvistică, adică: alegerea unui anumit cuvânt dintr-o serie bogată de sinonime, alternarea de persoane gramaticale și de timpuri verbale, sesizarea sonorității sau a latențelor dintr-un termen ori dintr-o sintagmă, valorificarea ineditului lexical, a pitorescului limbajului bucureștean, a denotației pe care cu finețe de artist al limbii române Cosașu și-o solicită. E o limbă română excepțională, deprinsă poate de la Caragiale și Arghezi, iar excepționalitatea constă în găsirea, cu o precizie de meșteșugar pe fiecare text, a termenului celui mai potrivit, reclamat imperios de context. Pe textele lui Cosașu se pot ține nu numai lecții de literatură, de critică și teorie literară, de istorie a unor epoci, a unor mentalități, ci și lecții de lingvistică. LRC, care însemna în studenția mea Limba Română Contemporană, se poate citi în cazul de față ca Limba Română a lui Cosașu și ar fi de studiat la școală.
A doua latură, neconfundabilă cu prima, dar într-o adevărată simbioză cu ea, este latura literară a scrisului său. Pare tautologic să demonstrezi că la un scriitor literatura e importantă, dar în cazul lui Cosașu literatura e mai mult decât o profesie și mai mult chiar decât o vocație. Literatura este un mod de a fi, precum romanul pentru Breban, poezia pentru Nichita Stănescu și critica pentru Lucian Raicu. Luați-i romanul lui Breban, poezia lui Nichita, critica lui Raicu și… literatura lui Cosașu și veți vedea cum întreaga lor personalitate, fascinantă, se sufocă și se veștejește. Oamenii aceștia au trăit și unii mai trăiesc în literatură cu o pasiune devoratoare. Cea mai mizerabilă epocă din istoria modernă a României, cea a regimului dejist și apoi ceaușist, a fost trăită de acești mari scriitori și critici cu convingerea că literatura este mai importantă decât orice și că te poți salva prin ea. S-a vorbit mult la noi despre „rezistența prin cultură“, dar despre rezistența prin literatură și despre salvarea prin ea s-a vorbit destul de puțin, ca și cum acestea ar fi de la sine înțelese. Cosașu a putut să devină un mare prozator român fiind un mare cititor de literatură universală și română și hrănindu-și mereu creația cu substanța și formele literare din operele clasice și moderne. Înainte de a fi Cosașu, inconfundabil, autorul i-a citit parcă pe toți, cu o foame de formă literară și sens simbolic, de personaje și scene, de situații banale și dramatice, de portrete, descrieri, analize, dialoguri, de rime și tipare prozodice, de refrene și laitmotive. El s-a salvat prin literatură – citind-o și scriind-o.
A treia linie din schița mea de portret pornește de la atenția pentru societate a lui Cosașu. Scriitorul acum nonagenar nu a fost un abstras precum deja amintitul Nicolae Breban și nu s-a lăsat confiscat de propria literatură într-un asemenea grad încât realitatea înconjurătoare și societatea să nu mai conteze. A fost și a rămas un observator extrem de atent al realității istorice, sociale, politice, economice chiar, fără a se plictisi vreodată de spectacolul societății românești și de cel al „lumii“ ce trebuie pusă între ghilimele, fiindcă nimeni nu are acces la întreaga lume, ci la propriul său decupaj din ea. În paginile lui Cosașu, indiferent că e vorba de proză auto-ficțională sau de reportaj, de confesiune ori de publicistică, atenția la ce se mai întâmplă este la fel de vie precum atenția la ce se mai scrie. Deși s-a „fript“, așa zicând, cu realitatea mincinoasă, contrafăcută, a anilor de început din comunismul românesc, pe care i-a „cântat“, Cosașu nu a trecut ulterior în extrema cealaltă, evazionistă, și nu s-a salvat prin literatură întorcând spatele realității și societății. Scrisul său își trage forța nu numai din înzestrarea artistică și din perfecta folosire a limbii, nu doar din devorarea marii literaturi românești și universale, ci și din această priză la realitatea în schimbare, la găsirea celui mai bun unghi pentru decupajul de real. Cine va dori, peste jumătate de secol, să afle ce s-a întâmplat la finele epocii interbelice, în Al Doilea Război Mondial, în Războiul Rece, în anii 1950, pe timpul lui Stalin, după Stalin, pe timpul lui Hrușciov, al lui Brejnev, al lui Gorbaciov, al lui Elțîn, al lui Putin (poate că totuși Putin nu va fi președinte și peste 50 de ani), va găsi niște fotograme prețioase în cărțile lui Cosașu, din care realitatea istorică, socială, politică va fi recuperată așa cum a fost.
Ultima linie din portretul lui Cosașu este a omului, dincolo și dincoace de opera lui. Omul este complex, totodată curios și sceptic, reținut și înflăcărat, încrezător și dezamăgit, circumspect și generos. Îți spune să nu utilizezi prea des epitete, dar el însuși le-a folosit pentru scriitorii vechi și noi care i-au plăcut. Mi-a scris o minunată prefață la o carte, Cinematograful gol, pentru care tot el a inventat și un gen: acela al „reportajului intim“. Sunt absolut convins că voi rămâne în istoria literaturii române, de ce?, pentru că Nicolae Manolescu mi-a dedicat două pagini în Istoria lui, iar Radu Cosașu mi-a scris prefața la o carte. „Daniel, să nu exagerăm!“
Am exagerat cu ceva?