Și noi am fost Atlantis

 

Atlantique, lovestory-ul senegalez al lui Mati Diop, totodată primul lungmetraj al regizoarei, a primit Marele Premiu al Festivalului de la Cannes în 2019. Povestea este înșelător de simplă la prima vedere, cu o serie de ingrediente melo care nu o falsifică. Ada (Mame Bineta Sane) și Souleiman (Traore) sunt iubiți, amândoi proveniți din mediile paupere ale Dakarului, numai că fata are prin măritiș posibilitatea unei vieți mai bune. Familia a destinat-o unui pretendent înstărit, Omar (Babacar Sylla), mai tot timpul plecat cu afaceri în Italia, și care este vag spre deloc interesat de viitoarea soție. Căsătoria aranjată nu implică sentimente de nicio parte, fata trebuie să-și probeze însă virginitatea, parte necesară a tranzacției matrimoniale, ea este o achiziție și probabil că singurul său rost este să procreeze și să decoreze vila somptuoasă a șeicului de Dakar. Souleiman lucrează pe unul dintre șantierele orașului, iar patronul a întârziat plata salariilor cu trei luni, fapt care-l determină ca împreună cu alți tovarăși de muncă să se lanseze într-o aventură riscantă: fuga în Spania cu o barcă lansată în apele primejdioase ale Oceanului Atlantic, de aici și titlul filmului. Nu avem nicio perspectivă, niciun cadru cu această aventură marină disperată, în schimb nenumărate cu oceanul care rămâne să-i vorbească Adei despre iubitul plecat, pe care-l așteaptă, deși probabilitatea ca el să fi supraviețuit încercării este foarte mică. În cele din urmă, îl va respinge pe acest pretendent, care la rândul său va renunța fără regrete la tânăra care „oricum nu-l excita” cu propriile sale cuvinte. Această poveste schematică are nevoie de substanță și ea ar fi putut fi umplută cu un conținut tragic, valorificând posibilitățile melodramei cu complicațiile ei menite să reinjecteze povestea cu energie dramatică. Nu o face, în schimb apelează la puțin realism magic în concordanță cu credințele religioase, cu tradițiile Africii negre, având pe fundal și o dimensiune socială și un vag scenariu polițist și mai ales puterea de fascinație pe care o exercită oceanul. Femeile celor morți în apele oceanului și ele moarte se întorc să-l bântuie de patronul de șantier care le datorează bani și după ce datoria este plătită îl pun să le sape gropile. Un polițist cuprins de o febră misterioasă este la rândul său posedat de spiritul tânărului Souleiman care-l locuiește și-l înlocuiește astfel încât Ada să poată face dragoste cu el. Arsuri apar în patul nupțial al viitorilor soți Ada și Omar, semn malefic care atestă incompatibilitatea celor doi. Totul are aparența firescului, faptul nu conduce la mari problematizări, chiar dacă există aici și schița unei teme sociale, a problemei imigrației, a unui capitalism sălbatic, a sărăciei și corupției, a condiției subalterne a femeii în societatea senegaleză. Numai că filmul este lipsit de orice accent militant sau subliniat politic în acest sens, mai precis, tema lui nu este aceasta. În cartea sa Eros și magie în Renaștere, Petru Culianu sublinia legătura inextricabilă dintre cele două dimensiuni așa cum Mircea Eliade o punea în scenă în povestirile sale fantastice. Dragostea este cea care creează acest plan de adâncime, cea care transfigurează, care pune în mișcare lucrurile. Chiar dacă bărbații traversează cadrul poveștii și al filmului implicit, ei fac parte dintr-o dimensiune secundară, exterioară, o lume care ne este înfățișată lacunar și superficial printr-un personaj superficial, Omar. Societatea pe care ne-o prezintă Mati Diop este una a femeilor, nu dintr-un puseu feminist, ci pentru că ea deține această magie erotică. Nenumărate cadre ne prezintă femeile care participă la o sărbătoare, care dansează singure într-un bar-cafe pe malul mării, care se plimbă pe țărm în timp ce valurile se sparg zgomots în apropierea lor, femei întinse languros pe saltele, canapele, femei care-și împletesc părul una alteia, femei care sporovăiesc, rochiile mulate și decolteurile generoase punându-le în evidență toată senzualitatea, femei care privesc în largul unui orizont indefinit, femei care visează, femei care zâmbesc, femei triste, femei ale căror forme umplu încăperile. Feminitatea aceasta debordantă este parte a lumii pe care ne-o înfățișează regizoarea și reprezintă în sine un manifest fără adaos comercial sau ideologic. O formă aparte de sensibilitate guvernează această lume, altfel lăsată la discreția bărbaților foarte serioși, preocupați, ceremonioși sau pur și simplu absenți, în orice caz incapabili să pătrundă în acest univers inefabil. Cealaltă dimensiune a filmului lui Mati Diop e încă mai subtilă și ea este dincolo de cuvinte, una exclusiv cinematică. Imaginile oceanului liniștit, acoperit de scânteierea de solzi a apei sau agitat de hulă, o stradă prăfuită cu clădiri delabrate și gunoaie, cu o linie de tramvai sau de tren care se pierde într-un orizont nebulos, o clădire megalitică care se înalță asemeni unui saurian în ceață într-o discordanță deplină cu planeitatea unui oraș fagure, alveolar, populat cu chițimii, perdele care fâlfâie în adiere sau interioare modeste, cu saltele pe jos și o mobilă scâlciată, un bar animat de luminescențe și reflexele de flamă pe coapsele femeilor configurează o dimensiune poetică a filmului. Ceea ce se vede este mai important și mai adânc decât ceea ce se spune, de altfel, discuțiile sunt banale, laconice, confidențe ca între fete sau comunicări scurte ca între bărbați. Imaginea conferă filmului un aer melancolic și ceea ce mi se pare interesant, în ciuda evidentei pauperități pe care o relevă o serie de cadre ele nu generează o perspectivă mizerabilistă, a acelui sordid apăsător menit să introducă o problematică socială a mediilor defavorizate. Imaginile sunt infiltrate de un anumit farmec, un zid scorojit, o canapea desfundată, o uliță prăfoasă alcătuiesc acea familialitate a mahalalei unde puținul, improvizația atestă o curgere domoală a vieții, o caldă prezență umană, un aer de visare cărora oceanul le devine fundal.