Miron Kiropol, omul și poetul, poveste veche începută acum mai multe decenii, în alt secol. Miron era mai mare decât mine cu doi ani, am făcut amândoi liceul la liceul Dimitrie Cantemir, îi vedeam uneori silueta longilină alunecând pe coridoarele întunecate, coama lui de păr negru sârmos, ondulat natural, plutea pe deasupra tuturor și-l făcea de neconfundat. Habar n-aveam cine e. Abia mai târziu, peste vreun deceniu, când am început să frecventez revistele literare, l-am întâlnit de mai multe ori în compania grupului din jurul lui Nichita. Pe atunci cred că l-am cunoscut prima dată personal de la Ilie (Constantin) ori chiar de la Nichita însuși. Nu-mi amintesc să ne fi întâlnit cândva în jurul vreunei mese, la vreo grădină, la Scăricică, de exemplu, unde uneori, după ce plecau de la redacția „Gazetei Literare“, întârziau prietenii lui Nichita și alți tineri scriitori ocazional pe-acolo, la care se adăugase de la un timp și Gabriela Melinescu. Făcea de pe atunci figură de singuratic, de om retras, timid, ciudat, ceea ce, peste timp, aveam să-mi dau seama că era și nu era așa. De altfel, mă recunoșteam în el ca în oglindă, ca și în poezia lui din primul volum, pe care-l luasem și-l citisem pe nerăsuflate: era un om căruia îi plăcea să bea în preajma cuiva drag, pe care să-l privească în ochi și căruia să-i spună tot ce îi trece prin minte. Îl stânjeneau spectatorii, intrușii, cei de la galerie, aflătorii în treabă, cei cu care nu avea nimic de împărțit. Și, în acest sens, era un primitiv: la o adică, nu s-ar fi sfiit să le spună adevărul în față. Puțini, dar buni – cred că e deviza după care își făcea prieteni.
Probabil că după deviza asta ne-am și împrietenit. Asta a fost atunci când am ajuns pentru prima dată la Paris. Am căpătat numărul lui de telefon de la un prieten comun. Cu toate că eram doar simple cunoștințe, m-a invitat numaidecât acasă la el, ceea ce un francez n-ar face niciodată, și, la acea vreme, foarte puțini români, întrucât se temeau că absolut toți cei cărora li se dă viza sunt securiști. Am cunoscut-o astfel pe soția lui de atunci. Ne-am împrietenit la cataramă. În anume seri, după libații poetice (ne citeam fiecare producțiile din ultimele zile), înnoptam la ei, căci Doamna, grijulie, nu mă lăsa să plec, garsoniera mea (adică acolo unde stăteam prin bunăvoința altui prieten) fiind pe-o străduță ce pornea din Place Pigalle și, cu toate că în realitate era un loc liniștit, faima de „prost famat“ i-o luase înainte.
Ore și zile întregi alături de Miron… ce vremuri. Colindam prin bistrouri, pizzerii și crêperii… Hoinăream pe străzi, prin parcuri. Am văzut de câteva ori Muzeul de Artă Modernă de la Beaubourg unde Miron era paznic. Eu admiram lucrările lui Picasso și Braque iar el îi denigra râzând copilărește și spunând că nu știu nici să prepare pânza și uite – îmi arăta cu degetul porțiuni întunecate – vopseaua se degradează și peste câțiva ani nu se va mai distinge nimic; iar după ce mă mustrase în felul acesta voalat, parcă să se spele de păcatul de a fi privit „drăciile astea“, se reîntorcea la scaunul lui de la intrare și se scufunda iarăși în lectura lui preferată: Biblia.
Țin minte tablourile sale din prima perioadă, un fel de fresce panteiste în care personajele umane se confundă cu vegetația luxuriantă a unei insule însorite (insula fericirii? – n-am îndrăznit să întreb). Casa lui Miron, plină cu aceste tablouri, devenise pentru mine buricul Parisului, adevărata mea locuință. Adresa ei (rue Bargue) am dat-o pentru corespondență. Aici am primit câteva scrisori de la scriitori interziși în acea vreme: de la Ion Caraion, de la Emil Cioran și, cred, un telefon de la Nina Cassian, care, de teama Securității, se refugiase în America. Miron îmi spunea din când în când, râzând, parcă în glumă, să tatoneze terenul: N-ai vrea să rămâi aici? Ar fi vrut să-mi ofere locul lui de paznic la Beauboug? Nu. Îmi oferise doar unul din tablourile lui, „pictat așa cum trebuie“, să nu-și altereze culorile sute de ani (câteva chipuri arlechinești, poate măști, înotând în dezordine printre frunzare), pe care îl țin pe bibioteca mică din stânga computerului la care bat acum aceste rânduri.
Nu o să uit niciodată ziua reîntoarcerii mele în țară, pe peronul gării, ne-am făcut cu mâna și, pe măsură ce trenul se urnea încet, apoi prindea viteză, un gând nelămurit dar temător punea stăpânire pe mine. De-abia peste o vreme, în compartiment, un signal repetat, persistent, mi-a luminat fața. Era ceasul lui Miron care suna în buzunarul hainei mele. (Avusesem oare un acces de cleptomanie involuntară? nu-mi dau seama nici acum.) Un banal ceas electronic, un mic paralelipiped negru de plastic, al cărui buton trebuia apăsat cu degetul, căci altfel soneria suna la infinit. Cei din compartiment s-au uitat urât la mine, dar nu mi-a păsat. În acel moment simțeam clar că între mine și Miron se petrecuse ceva important: se instaurase firul invizibil al timpului. Am și azi acest ceas și ticăitul lui simt că mă leagă zi și noapte de personajul mitologic care este prietenul meu parisian: marele poet aproape uitat, și pictorul ce plăsmuiește din culori sufletele unei întregi galerii de personaje umile cu fețe de sfinți fără-de-voie. Toți cei care citesc poemele lui Miron ar trebui să vadă măcar câteva din portretele acestea hieratice, dar clocotind de-un inegalabil freamăt lăuntric. Ar realiza atunci că vocea, acea voce mărturisitoare a poetului orfic, trebuie că izbucnește la unison cu vocile acestor întruchipări pe care mâna cu penelul le-a creat din același material real/transcendent.
Vocea lui Miron Kiropol este aceea a unui vizionar. Un ghem de cuvinte inspirate care vin de undeva din intermundii, parcă aduse de fluxuri care le și împletesc între ele în mod insolit, dar – paradoxal – instaurează în sufletul cititorului liniștea și firescul de fiecare zi. Realul poetului este unul apropiat, nemijlocit recognoscibil și prizat cu toate simțurile, adesea atât de dens și de concentrat în sinestezii memorabile încât poate sugera evanescența. Dar, așa cum judicios observa criticul Lucian Raicu în 1987: „Poemele lui Miron Kiropol au un fel de aură imaterială, neevanescentă dar direct palpabilă, ea nu emană din cuvinte, dar se confundă cu acestea, așa precum cuvintele se confundă cu existența trupului-suflet sau, totuna, a sufletului-trup. Aură extatică – dar ceea ce nu pricepusem la început e că totul, inclusiv senzația de beatitudine vine din suferință, dintr-o adâncă singurătate, din sentimentul de-a fi exilat în lume, din îndoiala de sine însuși, din proximitatea eșecului. Obsesia unui rău iremediabil, se traduce tot atât de bine în termenii unui straniu extaz. Timpul care ucide nu devine motiv de lamentație, acțiunea lui distructivă capătă o pozitivitate incantatorie unică. Nimic nu sună fals, nimic scrâșnit, nimic „urât“ în derularea poemului. Chiar răul (răul sufletesc ori cel al lumii) nu este niciodată urât. Răului i se imprimă o funcție pozitivă, de mântuire, eminamente poetică.“
II
După acest citat, extras din Prefața volumului Chasteté regnante (Paris 1987), ar trebui ca antologatorul să nu mai spună niciun cuvânt. Întrucât marca liricii singulare a lui Miron Kiropol a fost extraordinar de exact și subtil intuită de Lucian Raicu și, cu toate că poetul a mai scos după 1990 un număr impresionant de volume, această marcă a rămas aceeași, micile diferențe stilistice (inevitabile la creatorii de cursă lungă) neafectând-o. Și totuși, iată că mă văd silit să vorbesc despre cele trei decenii care au urmat, decenii în care poetul a fost recuperat de limba română, chiar dacă a rămas în Franța.
Odată cu libertatea, Miron Kiropol a început să se afirme tot mai mult și ca om de cultură și artizan desăvârșit. A publicat în română traduceri din lirica franceză medievală și din John Keats, ca și traduceri în franceză din George Bacovia, Mircea Dinescu, Constantin Abăluță, ș.a.m.d. De asemeni, a continuat să picteze și să expună la diferite galerii din Franța și Belgia. Însă cea mai importantă schimbare a intervenit în activitatea editorială din țara de origine, unde a început să publice o serie de volume din ceea ce s-ar putea numi jurnal de creație sau, mai exact, atelier literar.
Trebuie spus cu toată sinceritatea că din aceste volume groase, cu texte care au ca titlu doar data (zi, lună, an) când au fost scrise – volume de altfel foarte interesante sub aspect hermeneutic, artizanal și diaristic – puține poezii strictamente lirice pot fi alese. Dar, odată găsite, aceste poeme copleșesc prin forța cu care exprimă un adevăr ascuns, răscolitor, dureros. Versurile lui Miron sunt un ecorșeu pe cord deschis. Din ele răzbat cu putere credința și umanismul parcă stânjenit al poetului (ambivalența este exprimată adesea prin tropul său favorit: oximoronul): „Ce repede se tace/ Ce repede se tace după dispariția unui prieten;/ Ce fel de prieten,/ Când nimeni nu înțelege sensul veșnic viu/ În fiecare om./ Nimeni nu-l poate uita/ Căci s-ar uita pe sine.“ – Ce repede) Noile poeme lirice astfel recuperate se adaugă de la sine celor din primele sale două volume publicate în țară (Jocul lui Adam,1967; Schimbarea la față,1968) și celor trei apărute în Franța (Dieu me doit cette perte,1986; Auguste nostalgie du sang,1986; Chasteté regnante,1987), adăugând un spor de viziune panteist-barocă („Cine știe când voi avea o altă viață / După o așa grea moarte. / Cine știe dacă nu voi fi / Smochin uscat, floare de mlaștină, / Elefant fără colți, vânt uitând să bată, / Femeie chemată să nască un prunc mort, / Înger căzut din aripi / Sau măslin încoronând fruntea geniului, / Floare de cireș rotunjită peste flăcări, / Regină a albinelor, țărm al mării zeilor, / Femeie ce zămislește învierea, / Dirijor al celor nouă coruri angelice.“ – Visând vieți) în același stil epurat, cristalin dar și, aducându-și cumva la zi, într-un limbaj voit prozaic, ba chiar colocvial, pornirile eretice, revoltele adamice ale celui izgonit din Paradis: („Poetul, călău cu sine însuși,/ Cum să-l numim altfel?/ Nebun? Spin hrănit de spin?/ Nisip cu aur în bob?/ Var de groapă comună?/ Îți bate la ușă pe nepusă masă,/ Dă din cap a dojană,/ Bolborosește cu dușii de pe lume/ Cuvinte cu adevărat ale lumii celeilalte./ Își rotește ochii în cap/ Nici el nu știe de ce/ Și râde singur ca prostul./ Ce să-i faci, asta-i opera divinității,/ O adevărată bătaie de joc.“ (Opera divinității). Altă cucerire stilistică, vizibilă și din exemplul precedent, este aceea că limbajului colocvial i se adaugă și conotația ironică, aproape inexistentă în textele de tinerețe. Căci, este evident că multiplele frustrări pe care viața printre străini o presupune (și de care Miron a avut din belșug parte) nu se putea să nu se imprime pregnant în unele texte lirice din ultimele decenii („Nimeni nu mi-a bătut la uşă azi./ Nimeni nu mi-a spus/ Că venirea mea pe lume a fost necesară./ Doar pajiştea din copilărie/ Pe care alergam desculţ./ Numai un măr din care muşcam/ Îngropat în iarbă/ Sub ramuri majestuoase cărate la cer/ Pe spinarea vrăbiilor./ Şi de sub pământ se auzeau glasuri/ Mult mai fericite decât al meu.“ – Nimeni).
De fapt, este vorba aici de smerenia în fața minunii a tot ce e viu, stare ce însoțește de la primul la ultimul cuvânt toate cărțile poetului. Și nu este nicidecum o smerenie exterioară, afișată grandilocvent, ci una lăuntrică, integrată Naturii și Marelui Tot, desăvârșită în tăcere și abstragere din vâltoarea gregarității dar călită în mesianica iubire de oameni: „Mi s-a făcut așa o foame de a fugi în lume, / Ca în copilărie; pe ramul cel mai de sus, / După geneza fructelor. / Adunam corcoduși cu viermi / Parcă ieșind din sâmbure / Și aruncându-i pe pământ îi binecuvântam / Și curățam atât de bine miezul fructului / Că Dumnezeu mi se arăta / Cu tot convoiul zeilor uciși de el / În bătălii de lumină. (Lui Hölderlin).
III
În 1992, cu ocazia apariției primului său volum într-o Românie eliberată de comunism (așa credeam cu toții atunci), schițând portretul autorului și vorbind despre debutul în volum al acestuia, Mircea Ciobanu spunea: „La sfârșitul deceniului al șaptelea intra în literatura română un tânăr înalt, firav, mereu neliniștit, care vorbea despre lucrurile sfinte și cele lumești, surâzând și amestecându-le cu o candoare care tulbura până la spaimă.“
Acum, în primele zile ale celui de al treilea deceniu al mileniului doi, în momentul în care dau ca titlu al acestui florilegiu sintagma neistovită inima vântului, cutremurat de miracolul pe care-l reprezintă Miron Kiropol în literatura română1, poet peregrin care ne vorbește pe limba zănatică (nu nestatornică!) a inimii lui, aceea care se confundă cu nenumăratele răsuciri ale vântului, nu pot să nu constat cât de unitar este demersul lui de-o viață și cât de grăitoare rămân și azi cuvintele sale. Cred că poemele lui Miron Kiropol sunt făcute – și sper ca antologia de față s-o dovedească – întâi de toate pentru a fi citite cu bucurie și uimire copilărească. Apoi recitite cu melancolia meditativă a celui ce a trecut prin atâtea și atâtea întâmplări neprevăzute ale vieții. Iar în cele din urmă, – preponderent în textele de senectute – versurile lui să te surprindă cu foșnetul discret al acelui inexorabil care se apropie pentru fiecare ființă gânditoare. Iertarea și extincția se proiectează acum laolaltă într-o blândă epifanie. Jocul lui Adam (titlul debutului său,1967) își confirmă și azi, pe pragul necunoscutului, aura lui benefică: „Aștept să treacă noaptea, să pot pleca./ Aproape de dimineață străbat un oraș pustiu/ prin care nu mai umblă decât somnul,/ dar de abia trec o stradă/ și oamenii ce retrăiesc în vis/ vin mai mulți decât au fost pe pământ,/ părăsesc morminte,/ piramide și munți, fluvii sfinte,/ ținându-se după mine, / femei și copii, bărbați și adolescenți/ îmbrăcați în haine de duminică.“ Citatul transcrie ultima strofă din poemul intitulat Cântec – indiscutabil, capodopera sa din volumul de debut, și în acelaș timp modelul insului singuratic empatic-angoasat de toți ceilalți semeni din jur, care este, evident, un alter-ego al Poetului2. De altfel, într-o oarecare măsură, toate poemele lui Miron, indiferent că au sau nu rime, ar putea fi lesne intitulate Cântece, prin simplitatea story-ului și directețea lui necontrafăcută. Nu găsim altă asemănare în literatura română decât cu importantul poet care este Cezar Ivănescu, care își și cânta la ghitară compozițiile mai mult sau mai puțin trubadurești, dar care, spre deosebire de Miron, agrea paleta sumbrului și a repetitivului obsesiv. „Cântecele“ lui Miron Kiropol au în schimb acea caldă fervoare mărturisitor-adoratoare, adresată unei entități supreme în acea clipă de taină a sufletului său (zeu, dumnezeu, părinte, iubită, mamă, frate, etc). Generos răspândite în lume și în spații ca răsucirile neistovite ale vântului, acestor cântece și jocuri adamice, captate acum între copertele acestei cărți ca într-un recital sever restrâns (The best of), li se oferă șansa să-și dezvăluie mai convingător (Multum in parvo) puritatea sonurilor și a miresmelor unor categorii mai largi de cititori de toate vârstele – căci pentru frumos nu-i niciodată prea târziu.
______________________________
1 Miracol pe care – după modelul preluat de la câțiva critici literari ai anilor 70 – 80 ai secolului trecut (critici care, cu ocazia unor debuturi remarcabile, se grăbeau să îi statueze pe tinerii poeți cu sintagme de felul acesta: un hölderlin român, un rimbaud român etc.) – îmi îngădui sfios să constat că Miron Kiropol ar putea fi numit (cu mai multă îndreptățire, căci avem în fața noastră totalitatea operei sale): un dylan thomas român.
2 Atitudine adoptată de personajul lui Dylan Thomas, care nu îndrăznește să deschidă poarta turnului în care s-a retras de teama necunoscutului imprevizibil, această teamă ancestrală care-i paralizează pe cei singuratici: „Din turnuri urechile aud/ Mâinile ce mormăie la poartă,/ Ochii din frontoane văd/ Degetele de la-ncuietori./ Zăvorul să-l trag sau singur/ Să stau până-n ziua-n care voi muri/ Neprivit de ochi străin/ În casa asta albă?/ Mâinilor ce-aduceți: rodii, mătrăgună?“ (Din turnuri urechile – traducere de C. Abăluță și Șt. Stoenescu)
(acest text slujește de Prefață antologiei din toată opera poetică a lui Miron Kiropol, volum sub tipar la Editura Cartier din Chișinău)