Mă întreb și vă întreb: propaganda sau fake news au avut și consecințe care să fi influențat decisiv politica sau cursul istoric al unor națiuni, sau a fost vorba de efecte fără importanță, de scurtă durată, repede uitate?
întâmplarea a făcut să văd pe HBO3 un film despre Cernobîl în seara zilei în care scriam despre propagandă. Un episod din acest documentar artistic se referă la propaganda sovietică după catastrofa nucleară din 1986. Chiar din primul moment, a fost comandat în RFG un robot care să curețe deșeurile radioactive de pe acoperișul clădirii. Autoritățile i-au informat pe nemți că robotul trebuie să reziste la un maxim de 2000 de röntgeni. În realitate, radiația depășea 2500. Evident, cifra a fost diminuată în mod intenționat. Inclusiv în raportul adresat de sovietici Agenției Atomice de la Viena. Robotul s-a defectat instantaneu. În disperare de cauză, s-a recurs la roboți biologici, adică la oameni. Îți imaginezi consecințele! Despre care autoritățile n-au suflat de asemenea niciun cuvânt. Crimă curată! Acestea sunt doar două din cazurile ieșite la iveală. Ne aflam totuși în epoca lui Gorbaciov, cel care voia să convingă Occidentul că Uniunea Sovietică va promova o politică a transparenței în relațiile interne și internaționale. Atunci a învățat lumea cuvântul rusesc glasnosti. Ce s-ar fi întâmplat pe vremea lui Brejnev, nici nu vreau să mă gândesc. Cazuri grave de acest fel de manipulare a informației au fost nenumărate în regimurile comuniste. Rusia postcomunistă nu face excepție. Dispariția unui submarin atomic a fost ascunsă o bună bucată de vreme de propaganda lui Putin. În niște stenograme ale convorbirilor dintre Putin și Clinton, desecretizate nu de mult de către Departamentul de Stat, rezultă limpede că Putin păstrase secretul din rațiuni de imagine personală. Cinism politic indubitabil. Cel mai recent exemplu este acela al modului în care conducerea Chinei comuniste a încercat să ascundă epidemia de Coronavirus la debutul ei. Medicul care a avertizat autoritățile a fost obligat să-și retracteze public declarațiile și a fost pedepsit pe linie de partid. Nu cred neapărat într-o eroare umană care s-ar fi petrecut în laboratorul de la Wuhan (refuzul Chinei de a permite unor epidemiologi americani să viziteze laboratorul ține de aceeași propagandă comunistă, care nu permite nici o verificare independentă) și cu atât mai mult nu cred într-o manevră intenționată a chinezilor de a provoca un război biologic. Indiferent dacă virusul a fost „scăpat“ din laborator sau dacă ne-am procopsit cu el mâncând șerpi fără să-i spălăm în prealabil cu săpun, vina cea mare revine vechii noastre cunoștințe, propaganda de tip comunist a autorităților chineze.
Pe lângă astfel de grozăvii, „știrile false“ de toată ziua par mai degrabă benigne și deseori ridicole. Atât de ridicole, încât ne mirăm pe drept cuvânt cum se găsesc cetățeni, unii cu școală, și nu numai de la noi, care să cadă în capcană. Iată de pildă „știrea falsă“ pusă în circulație de cel mai înalt ierarh al Bisericii din Republica Moldova, conform căreia tehnologia 5G, noua invenție a lui Bill Gates, s-ar afla la originea Covid 19. Asta îmi amintește de un preot vâlcean, ale cărui „mirări“ le povestește un străbunic al meu în amintirile lui, care blestema telegraful (pe atunci, adică înainte de 1900, o noutate) ca fiind lucrătura diavolului. Într-un fel e bine că „știrile false“ ne duc de cele mai multe ori în această zonă a derizoriului. Efectul lor nu poate fi însă comparat cu al propagandei de altădată. Oficina rusească numită Sputnik e luată în serios de foarte puțini. Dacă n-ar fi câțiva politicieni care să simpatizeze cu Moscova, nici n-ar trebui s-o menționăm, în ideea că, fără ajutor dinăuntru, pericolele din afară contează în mică măsură. Unde nu e o coadă de topor, cum să fie tăiată pădurea? Îți amintești, dragă Daniel, de fostul președinte al Senatului României, care l-a primit cu mari onoruri pe omologul său rus, într-un moment tensionat al relaților cu Moscova. Oarece scandal în mass-media, și fâs! Deși gestul lui Tăriceanu constituia o provocare. Sau avalanșa de „știri false“ emise de ruși referitoare la caracterul ofensiv al rachetelor de la Deveselu. Nu era nicio îndoială că rachetele sunt menite să apere, nicidecum să atace. Valuri-valuri, totuși, de puneri în gardă dinspre partea rusească. Și, iarăși fâs! E un motiv puternic de a nu acorda „știrilor false“ o importanță exagerată. Românii glumeau pe vremuri pe seama Agenției de Știri a Uniunii Sovietice (TASS): dacă TASS dezmințea un eveniment, acesta avusese cu siguranță loc. Să nu facem din țânțar armăsar. Fiind prin excelență destructive, „știrile false“ nu se pot compara, cum spuneam, cu propaganda comunistă tradițională. Lasă că nici cei care le receptează nu mai sunt cei de altădată. Și, la urma urmei, pericolul, atât cât este, nu constă numaidecât în „știrile false“ ca atare, ci în difuzarea lor în proprie interpretare de către politicieni ahtiați după prim-plan politic sau de către jurnaliști avizi după rating.
În anii 1990, când făceam eu însumi politică, propaganda rusească nu mai prindea mai deloc în România, în ciuda unei mentalități comuniste remanente, a liderilor îndeosebi, obligați însă ei înșiși să cedeze unui limbaj democratic. Despre „știri false“ nu se auzise. Ceea ce nu înseamnă că televiziunea nu se antrena încă de pe atunci în difuzarea zilnică și la ore de vârf (o expresie pe atunci curentă!) a tot felul de „știri false“. În primul rând, desigur, politice. Dar nu numai. Ba fusese otrăvită apa potabilă din Capitală, ba bravi cetățeni veniseră în sprijinul armatei ca să imobilizeze niscai teroriști, ba în balconul unui bloc fusese zărită o mitralieră. Majoritatea acestor „fake news“, cum să zic, interne, erau stupide, dar de unii crezute. În fond, tema emisiunii de la TVR a lui Viorel Gaiță consta în a face haz (de necaz), între altele, și de astfel de informații false cu intenție.