Cristian Vasile: Orwell și pledoaria pentru adevăr și libertate

Scriitura lui George Orwell este profund marcată de biografia lui tumultuoasă interbelică, legată mai ales de perioada trăită în India colonială, precum și de înrolarea ca luptător în Războiul civil din Spania (unde a fost grav rănit, fiind în mai multe rânduri în pericol de a-și pierde viața). Experiența sa de cinci ani ca polițist în Birmania l-a transformat în critic (din interior) al administrației imperiale britanice, un guvernământ colonial care îi pare comparabil cu o tiranie susținută de armată (Despre adevăr, pp. 14-18). Dezicerea de acest trecut profesional și politic și de obișnuința de a trăi în minciună, cum era cazul multor membri ai birocrației coloniale britanice din India, i-a apărut ca un imperativ moral tânărului care, în plus, era atent la orice urmă de opresiune socială și economică.

Sensibilitatea lui Orwell pentru stânga politică marxistă a fost accentuată la întoarcerea în Europa, continentul aflat sub asaltul ultranaționalismului și al fascismului. Această din urmă ideologie politică afirmată încă din anii 1920 începea deja să își arate trăsăturile totalitare, Italia lui Mussolini și Germania lui Adolf Hitler fiind exemple palpabile de utilizare pe scară largă a minciunii și a violenței. Participarea lui Orwell în calitate de combatant de partea republicană în războiul civil din Spania se poate explica și prin prisma dorinței sale de a combate ceea ce părea cea mai mare amenințare a momentului în Europa. Asocierea sa cu un partid spaniol republican, marxist, de nuanță troțkistă (POUM – Partido Obrero de Unificación Marxista/Partidul Muncitoresc al Unificării Marxiste) a fost de fapt un pas spre mai buna înțelegere a naturii totalitare a comunismului de tip sovietic care tindea se înstăpânească în 1937 în Catalonia și în partea de Spanie controlată de republicani. Eticheta de „troțkist“ – ereticul ideologic prin excelență, din perspectiva lui Stalin – aplicată POUM de către comuniștii spanioli și asociații lor a condus la teorii conspiraționiste și la un adevărat război civil în contextul unui alt… război civil, Orwell fiind la un pas de a pieri în contextul vânătorii de oameni declanșate de forțele prosovietice. A relatat traumatica experiență în volumul Omagiul Cataloniei apărut, după unele dificultăți editoriale, în 1938. Ferma animalelor (1945) și O mie nouă sute optzecișipatru (1949) sunt alte piese de critică severă a totalitarismului de tip sovietic, dar și pledoarii indirecte pentru adevăr și libertate, două teme fundamentale pentru scriitorul britanic.

Cum opera lui Orwell este însă mult mai vastă, în 2017 și 2018 editorii și comentatorii săi (între ei: David Milner, Adam Hochschild și Kamila Shamsie) au adunat – pornind de la cele două teme enunțate – fragmente relevante din texte jurnalistice, romane și alte scrieri datorate celebrului autor dezvrăjit de utopia ideologică a extremei stângi. Au rezultat două volume bine închegate, accesibile și marelui public, repede traduse și în românește. Cele două cărți ni-l înfățișează pe Orwell drept promotor al unui socialism democratic, un publicist preocupat în mod constant de soarta și condiția claselor și categoriilor sociale defavorizate (proletari, mineri, muncitori de origine asiatică, indiană mai ales, vagabonzi etc. – vezi Despre libertate, pp. 15-28). O face într-un mod deschis, fără menajamente, cuprinzând toată complexitatea problemei, fără a menaja susceptibilități, chiar cu riscul de a irita posibili aliați/apropiați – laburiști, sindicate, muncitori britanici (albi) etc.: „clasa noastră muncitoare e la fel de implicată ca toți ceilalți în exploatarea mâinii de lucru reprezentate de persoanele de culoare însă, din câte știu, nicăieri în presa britanică din ultimii 20 de ani – cel puțin în presa de la care ar fi de așteptat să se bucure de o atenție considerabilă – nu găsești o recunoaștere clară a acestui fapt sau vreun material care să vorbească deschis despre el“ – scria Orwell în 1941 („Unul dintre cele mai rele lucruri legate de societatea democratică din ultimii 20 de ani este dificultatea de a vorbi sau a gândi deschis“; Despre adevăr, pp. 77-78). A vorbi despre patologiile democrației interbelice britanice – între ele discriminarea rasială, temeliile putrede din punct de vedere moral ale structurii sociale, consimțită chiar de către reprezentanții proletariatului – nu înseamnă că Orwell nu recunoaște virtuțiile sistemului democratic: „În Anglia încă se crede în concepte precum dreptatea, libertatea și adevărul obiectiv. Or fi ele iluzii, dar sunt iluzii foarte puternice“ (p. 40). Orwell a dorit o delimitare ireversibilă de totalitarismul fascist și comunist și a ajuns, astfel, unul dintre cei mai convingători apărători ai democrației britanice, în pofida defectelor sale majore pe care el însuși le evocase în diverse ocazii: „în ultimii 20 de ani – notează el în 1941 – democrația «burgheză» a fost atacată mult mai subtil atât de fasciști, cât și de comuniști și este deosebit de semnificativ că acești aparenți inamici au atacat-o pe același temei“ („Una dintre cele mai facile distracții din lume este discreditarea democrației“; Despre adevăr, p. 35). Continuarea este la fel de importantă și, în plus, se referă inclusiv la cazul românesc sau, mai bine zis, la percepția occidentală despre natura regimului politic autohton (regim care, în februarie 1941 atunci când scrie Orwell, cunoscuse deja cel puțin trei guvernări pătrunse adânc de extremismul de dreapta și care au inclus: legislație antisemită, zeci de asasinate politice, discriminare rasială și pogromuri): „democrația se asociază cu – probabil necesită – condiții de viață favorabile; ea nu a înflorit niciodată în state sărace și militarizate. Se spune că, dacă Anglia și-ar pierde poziția ferită, s-ar întoarce rapid la niște metode politice la fel de barbare ca acelea din România“ (p. 38).

Textele din cele două volume îl arată pe Orwell ca fiind preocupat în cel mai înalt grad de viața trăită în adevăr și deranjat de vorbăria goală, nesusținută de fapte: este iritat, spre exemplu, și de conferențiarii antifasciști (între altele și pro-staliniști) care recurg doar la ură și propagandă pentru a-și expune ideile – „O ocupație ciudată, antifascismul. Presupun că tipul ăsta [un conferențiar avântat audiat de Orwell în contextul agresiunilor naziste din Europa anilor 1938-1939, n.n.] își câștigă existența scriind cărți împotriva lui Hitler. Dar ce a făcut înainte să apară Hitler? Și ce o să facă după ce o să dispară Hitler?“ (p. 23). De altfel, cititorul remarcă în scrisul lui Orwell polemica durabilă cu astfel de „flașnete umane ce latră propagandă“ înspre audiență. Se întâmplă ca de multe ori aceștia să fie vectori ai prosovietismului, iar după momentul 22 iunie 1941, atunci când Marea Britanie devine aliata URSS, scrisul lui Orwell ajunge să fie stânjenit de noua situație politico-militară. În plus, i se adeverește una dintre teoriile formulate anterior, aceea că: „nici măcar în cea mai democratică țară nu e tocmai profitabil să spui și să scrii adevărul“ (p. 40). Faptul că a rămas consecvent și că nu s-a pliat conjucturii politice ostile criticii la adresa Kremlinului (aliatul puterilor occidentale în războiul antinazist) este dovedit și de publicarea Fermei animalelor în 1945.

Cumva se poate face o paralelă între Hannah Arendt (cea din Originile totalitarismului) și George Orwell. Într-un fel, scrierile lui Orwell sunt reflectarea beletristică și jurnalistică a multor idei de filosofie politică și știință politică vădite în opera semnată de Arendt. Cărțile despre adevăr și libertate ne dezvăluie un scriitor incomod, neconvențional, cu standarde foarte înalte („prima pretenție pe care o avem de la un scriitor este să nu mintă“ – Despre adevăr, p. 68). În plus, Orwell aduce în atenție o problemă morală spinoasă întrebându-se retoric dacă literatura poate să supraviețuiască într-o atmosferă dominată de statul totalitar care încearcă să controleze ce gândesc și ce simt oamenii, inclusiv scriitorii. Orwell crede că nu (op. cit., p. 70); de altfel, parcă pe urmele sale, anumiți istorici literari au vorbit despre o antiliteratură atunci când s-au referit la producția literară concepută sub nazism sau stalinism. Credem că actualitatea lui Orwell nu este o vorbă în vânt, mai ales când sesizăm de câțiva ani buni pericolul populismului etnocratic, naționalist sau stângist și al ascensiunii „democrațiilor iliberale“. În acest context, cele două volume devin și ele referințe canonice pentru un discurs antiautoritar și antipopulist, atât de necesar astăzi când atât țări din Europa, cât și America au vădit o surprinzătoare slăbiciune față de mișcări, lideri și regimuri cu orientări iliberale.