Volumul elaborat de Margaret Macmillan își are originea în seria de conferințe Massey, inaugurate în 1961 (în onoarea lui Vincent Massey, fost guvernator al Canadei), ce au fost inițiate de CBC Radio, House of Anansi Press și Colegiul Massey de la Universitatea din Toronto. Autoarea este Margaret Macmillan (profesor la Universitățile din Toronto și Oxford), ale cărei lucrări științifice au căpătat notorietate în ultimul deceniu, îndeosebi pe seama contribuțiilor sale din sfera relațiilor internaționale de-a lungul primelor decenii ale secolului trecut. Sunt de menționat lucrările dedicate începutului și sfârșitului Primului Război Mondial, anume The War that Ended Peace. How Europe Abandoned Peace for the First World War (2013) și Peacemakers. The Paris Peace Conference of 1919 and its Attempt to End the War, ultimul apărut recent și în limba română, la Editura Trei.
Fiind vorba de un volum care reunește o serie de conferințe difuzate la radio și destinate unui auditoriu larg, formatul este implicit unul diferit, mai puțin rigid și mult mai accesibil unor segmente extinse din public. De altfel, până și absența aparatului critic (singurele note de subsol prezente în paginile cărții sunt inserate de editor) sugerează acest lucru. Autoarea recurge la dese baleieri în sfera istoriei contrafactuale, care, dincolo de pitorescul și atractivitatea sa, reprezintă de fapt o armă cu două tăișuri, adesea blamată de istorici, care evită sau măcar ezită să lucreze cu formule precum „dacă…“, „cum ar fi fost“, „oare ar fi fost posibil“: „[…] această teorie ne conduce direct către întrebările de genul „Ce s-ar fi întâmplat dacă?“ Ce s-ar fi întâmplat dacă Hitler ar fi fost ucis în tranșee în Primul Război Mondial? Ce s-ar fi întâmplat dacă Winston Churchill ar fi murit în 1931, când un automobil l-a lovit pe Fifth Avenue din New York? Ce s-ar fi întâmplat dacă Stalin ar fi decedat în timpul operației de apendicită din 1921?[…] Istoria contrafactuală este un instrument util pentru cercetarea istoriei, căci ne ajută să înțelegem cum o singură acțiune sau o singură decizie poate duce la anumite consecințe. Istoria contrafactuală ne reamintește că întâmplările neprevăzute și accidentele contează în istorie“.
Macmillan pierde însă din vedere că eliminarea sau repoziționarea chiar și a unui singur element dintr-un puzzle (în speță, conduita și implicit traiectoria diferită a unei personalități istorice) nu numai că modifică o întreagă configurație, ci o răvășește de-a dreptul, totul echivalând, la scară istorică, cu evoluții extrem de greu, dacă nu cumva imposibil de anticipat sau reprezentat. De altfel, însăși autoarea admite, la un moment dat, limitele vădite ale abordărilor de tip contrafactual: „trebuie să recurgem cu prudență la această metodă. Dacă schimbăm prea multe elemente din trecut, cealaltă variantă a istoriei devine tot mai puțin plauzibilă“. În acest context, Macmillan decide să analizeze patru personalități care au schimbat cursul istoriei, alegând pe Margaret Thatcher, Woodrow Wilson, Iosif Stalin și Adolf Hitler, primii doi-lideri democrați, iar ultimii, dictatori din secolul al XX-lea. Autoarea surprinde cu acuratețe elementul comun, specific ultimilor doi aleși spre a fi analizați, anume că ei au căzut pradă sentimentului pe care grecii din Antichitate l-au numit hybris (de fapt, în original – greaca veche), care constă într-o dimensiune a personalității marcată de o infatuare dusă la extrem, vecină cu nebunia, ce-i făcea, atât pe Hitler cât și pe Stalin să se considere infailibili și providențiali, fapt care s-a repercutat dramatic, chiar tragic asupra popoarelor lor și în ultimă instanță asupra lumii întregi.
Doar că de aici se naște și se propagă un neajuns. Nominalizarea doar a patru personalități care au schimbat cursul istoriei și omiterea altora lasă loc unor întrebări firești. De ce doar cei patru? De ce aria de selecție, fie ea și în sfera propusă, a ambiției uluitoare, a hybris-ului, se limitează la secolul al XX-lea? De ce nu și din alte epoci istorice? De ce lipsesc personalități de anvergura lui Alexandru Macedon, bunăoară? Dar omiterea unei personalități de anvergura lui Carol cel Mare? Cum de nu este inclusă o personalitate de talia lui Mahomed al II-lea, cuceritorul Constantinopolului? Sunt doar câteva întrebări pertinente, pe care orice cititor le-ar putea avea în minte, când parcurge argumentația autoarei…
Macmillan încearcă să ofere o explicație în acest sens, admițând, în final, și o dimensiune strict subiectivă; selecția personalităților prezente în carte, după cum mărturisește autoarea, s-a întemeiat, pe de o parte, pe rolul acestora în istorie, pe modul în care ele au modelat sau influențat evoluția lumii, diferitele epoci istorice, iar pe de altă parte, unele au fost alese în urma unor criterii absolut subiective (dincolo de înzestrarea cu calități pe care Macmillan le admira, precum curajul, mintea deschisă și curiozitatea): „pe altele le-am ales pur și simplu pentru că mi se par interesante“(!).
Structura cărții este determinată de categoriile de personalități percepute de autoare ca fiind cele mai remarcabile de-a lungul istoriei. Primele trei capitole sunt dedicate celor care, în viziunea autoarei, și-au lăsat amprenta asupra istoriei, insistând asupra contextului în care aceștia au parcurs treptele puterii, starea de spirit a popoarelor și, în ultimă instanță, a epocii lor, semnificația și manifestarea cutezanței, văzută ca însușirea prin care indivizii (Cutezătorii) își asumă riscuri și se aruncă în necunoscut (avem în vedere aici capitolele intitulate sugestiv Persuasiune și Arta leadership-ului, Hybris și Cutezătorii). În ultimele două capitole, autoarea își îngăduie o abordare a unor categorii nu la fel de cunoscute pe cât sunt cele ale liderilor politici, dar pe care le consideră deosebit de interesante, întrucât ele întruchipează un sentiment de libertate „înviorător“ în fața prejudecăților și limitărilor din epoca lor, mai ales în contextul unor evoluții care s-au repercutat profund asupra omenirii (capitolele Curiozitatea și Observatorii).
De altfel, meritul principal al volumului rezidă din ultimele trei capitole, cele care oferă și secțiunile cele mai captivante pentru cititor, mai ales din prisma faptului că eroii lor nu au nici notorietatea și nici nu s-au bucurat de expunerea (sau cercetarea) dedicată unor lideri politici majori, fie ei democrați sau dictatori, a căror conduită în poziții de putere a influențat profund istoria omenirii. Ar fi de menționat aici Libussa Fritz-Krockow (inclusă în categoria Cutezătorilor), autoarea Hour of the Women, cea care a preluat, de la tatăl său vitreg, debusolat de vremurile pe care le trăia) responsabilitatea supraviețuirii familiei, în contextul tulbure al ultimei perioade a celei de-a doua conflagrații. Punctul culminant al acțiunilor sale a fost chiar extragerea tatălui său, deținut într-un lagăr sovietic (episod descris în memoriile sale), cu ingeniozitate și curaj, forțându-și șansele, în condițiile în care își risca atât propria viață cât și a tatălui vitreg.
O altă secțiune, nu mai puțin captivantă, surprinde ascensiunea și mai ales metamorfoza lui Max Aitken (Beaverbrook), de la copilul care chiulea de la ore și mai apoi abandona școala, sfidându-și profesorii și părinții, la adultul autodidact, multimilionar, ce și-a depășit condiția și care avea să ocupe portofoliul de ministru, în guvernul britanic, în plin război mondial. O corectură se impune aici, anume aceea că Beaverbrook a trecut la cele veșnice în anul 1964, la venerabila vârstă de 85 de ani, și nu în anul 1946, așa cum apare în volum.
Însă probabil cele mai interesante personalități abordate sunt incluse în categoria observatorilor, anume contele Harry Kessler și Victor Klemperer, cărora le datorăm însemnările zilnice care reflectă evenimentele pe care le-au trăit cu maximă acuratețe. Victor Klemperer, profesor de limbi romanice la Dresda, cel care reușește să evite internarea în lagăr și foarte probabil exterminarea doar pentru că era căsătorit cu o „ariană“, este de menționat pentru tipul său de eroism, acela de a fi continuat să scrie (riscând viața sa și a familiei sale), consemnând pentru posteritate detaliile din epocă, în plin regim nazist.
La rândul său, Harry Kessler este unul dintre faimoșii autori de însemnări zilnice din secolele XIX-XX, acoperind o perioadă de cinci decenii, începând cu anii 1880, în plină epocă victoriană. Provenind dintr-o familie aristocratică, inteligent, extravagant și manierat, activ participant la viața mondenă a epocii sale, Kessler avea să se dovedească un observator în egală măsură meticulos, echilibrat și captivant. Perioada ilustrată cel mai fidel este cea care cuprinde anii primei conflagrații. Kessler s-a numărat printre susținătorii entuziaști ai participării Germaniei la război, susținând inclusiv măsurile punitive luate împotriva Belgiei, însă frenezia sa avea să se diminueze pe măsură ce efectele războiului au fost resimțite tot mai profund în societatea germană. Mai apoi, Kessler avea să asiste la ascensiunea la putere a naziștilor și la debutul prigoanei împotriva evreilor, reflectate in extenso în paginile însemnărilor sale.