„Alle Dichter sind Juden“ (toți poeții sunt evrei) se spunea în Bucovina antebelică. Din Bucovina a răsărit cel mai important poet al lumii spirituale germane contemporane – poetul Paul Celan (pseudonimul lui Paul Peisah Antschel). Născut în capitala Bucovinei, (23 noiembrie 1920), într-o famile evreiască cu idei sioniste, (o mătușă, Minna, va emigra în 1934 în Palestina), Celan se va confrunta din adolescență cu atmosfera apăsătoare a Cernăuțiului antisemit. Licean fiind, îi scria mătușii sale: „Numai despre antisemitismul din școala noastră aș putea scrie o carte de 300 pagini“. Mai târziu, „numerus clausus“ și „numerus nullus“ din universitățile românești îl silesc să plece în Franța, la Tours, unde studiază Medicina. O vreme, la sfârșitul lui 1938, Celan locuiește în casa unchiului său, Bruno Schrager (mai târziu deportat și gazat la Auschwitz). Ziaristul israelian Mircea Schrager-Costin, un nepot al lui Bruno Schrager, care l-a cunoscut bine pe Celan în Franța, relata că încă de pe atunci Celan avea momente de instabilitate psihică, deși făcea zilnic exerciții fizice și înota mult. „Sunt un om care s-a uitat pe sine însuși, nu pot fi căutat pentru că nu sunt niciodată acasă, un om străin care nu se recunoaște“, îi va scrie Celan lui Mircea Schrager. După un an de studii de medicină, Celan revine acasă, și se înscrie la Universitatea din Cernăuți (studii de literatură și filologie). În vara lui 1940, armata sovietică ocupă Cernăuțiul, un an mai târziu, în vara lui 1941, armata română eliberează orașul. Nici una din aceste date istorice nu-i oferă lui Celan vreun motiv de bucurie. Rușii îi exilează în Siberia rudele, Holocaustul îi deportează părinții, care dispar în gropile din Transnistria. Celan scapă ca prin miracol de deportare și e trimis la muncă forțată, în lagărele din Rădăzani, Fălticeni și Tăbărăști (Buzău). După recucerirea Cernăuțiului de trupele sovietice, Antschel revine în orașul natal, dar după câteva luni, fuge la București. Aici, îl reîntâlnește pe vechiul său prieten Alfred Margul Sperber, poetul de limbă germană, instalat în Capitala țării înainte de izbucnirea războiului, ajutat de colegi scriitori români să nu fie deportat, (el fiind eliberat în ultima clipă din trenul cu destinația Transnistria). Îi fac bine întâlnirile și prietenia cu Sperber, Petre Solomon, Sașa Pană, Al. Philippide, Maria Banuș, Ion Caraion, Vladimir Colin, Nina Cassian, Gelu Naum, Gherasim Luca, Paul Păun, Ovidiu S. Crohmălniceanu, Marin Preda, Veronica Porumbacu, Manfred Winkler într-un București care-i ogoiește întrucâtva rănile unei neliniști cronice. Nu se va lecui însă niciodată de trauma Holocaustului, temele acestui uriaș dezastru se regăsesc în numeroase poeme celaniene. Nacht und Nebel (Noapte și Ceață) îți intitulează poetul unul din poeme. Este numele codului dat de Hitler programului lagărelor naziste de concentrare.
La București, Antschel își schimbă numele mai întâi în Ancel apoi în Celan și face eforturi să ducă o viață normală; are aventuri amoroase, merge la concerte în sala „Dalles“ și „Ateneul Român“, scrie poezii în germană și, uneori, în românește. „Gazeta Literară“ din 18 mai 1947 anunță o serată literară în casa scriitoarei Ioana Postelnicu, cu participarea lui Paul Celan, Nina Cassian, Vladimir Colin, Ovid S. Crohmălniceanu, Horia Deleanu, Eusebiu Camilar, Margareta Dorian, Alfred Margul Sperber, Ion Barbu și un tânăr prozator necunoscut – Eugen Barbu. În amintirile lor, prietenii apropiați îl evocă pe Celan ca pe un tânăr ahtiat de lectură, în special suprarealiștii francezi și mereu îndrăgostit. Nina Cassian îl fascinase. Mai târziu, de la Paris, îi va scrie: „Ingrato! Nobilă și arborescentă ca întotdeauna, când mă gândesc la tine, mâna mea arborescentă se grăbește să-ți ofere ție, adormitorul meu covor pe care l-am întins mareelor, această oglindă din funingine albă și tuș ritmizat – pentru ca să poți recunoaște în ea, ca Ibis (ceea ce-ți dă posibilitatea să te vezi, în sfârșit, simultan realizată în dubla ta ipostază de pasăre adorată și toc rezervor) și pentru ca răuvoitoarele guri ale posterității să nu poată spune că nu ne-am iubit. Să vină marea peste noi și să ne înghită rechinii-frați. Paul (mai african ca oricând)“. Poliglot fiind, și mai ales cunoașterea limbii ruse îi înlesnise lui Celan să devină redactor-traducător la Editura „Cartea Rusă“. Traduce, sub semnătura Paul Ancel și A. Pavel, conform comenzii de serviciu, din Cehov, Lermontov și Konstantin Simonov, dar la întâlnirile intime cu prietenii recită traduceri din poeții săi preferați: Esenin și Osip Mandelstam. După un Revelion vesel cu prieteni, în casa Despinei Levent (Despina Mladoveanu), scrie un poem trist: „În noaptea Anului Nou, anotimp fără ore,/ ai trimis catafalcul cel tânăr să-ți cheme iubita;/ au purces din oglinzi către ea și aprinsele lacrimi/ în sfeșnicul nins de amar, răsărit dintr-o tâmplă./ Inelul stins în pahar s-a suit pe fereastră/ s-o vadă venind prin zăpezi cu păr adormit;/ s-au dus despletitele mâini s-o aștepte la poartă,/ iar sus în odăi au venit să valseze poeții./ Dar ea a pășit peste prag să înfrunte o pleoapă,/ să vadă la sânul ei treaz ațipind fără vis vietatea…(Revelion). Solicitat să participe la ancheta literară „Faut-il bruler Kafka?“, Celan răspunde traducând în românește patru scurte proze ale acestui scriitor pe care îl admira enorm. În anii bucureșteni scrie cel mai celebru poem al său, Todesfuge. O variantă a poemului, intitulat Tangoul morții, tradusă în românește, va apărea în 2 mai 1947 în revista „Contem poranul“, cu indicația: traducere din germană de Petre Solomon. S-a spus însă că poemul ar fi o autotraducere a lui Celan. De altfel, și Petre Solomon mărturisea că a tradus poemul „împreună“ cu Celan. Ulterior, au dat alte versiuni românești acestui poem Petre Solomon împreună cu Nina Cassian, și, apoi Maria Banuș. Poemul e emblematic pentru obsesia morții holocaustice care l-a bântuit pe poet până la sfârșitul vieții: „Negru lapte al zorilor noaptea te bem/ te bem la amiază moartea-i un maistru din țara germană/ seara te bem dimineața te bem și te bem/ moartea-i un maistru din țara germană ochiul lui e albastru/ cu glonțul de plumb te lovește te lovește precis/ în casă stă un bărbat părul tău auriu Margareta/ dulăii asupra-ne asmute, ne dăruie-o groapă-n văzduh/ cu șerpii se joacă visează e moartea-un maistru din țara germană/ părul tău auriu Margareta/ părul tău de cenuși Sulamita.“ (fragment, trad. Maria Banuș)
Opțiunea pentru limba germană
Controversata problemă a opțiunii lui Paul Celan pentru limba germană e încă deschisă, și ea pune în discuție relația poetului cu lumea și literatura românească, care a fost scurtă, dar puternică. Opțiunea pentru limba germană a avut loc, probabil, în momentul evadării lui Celan din România, și al sejurului său la Viena. Trebuie să înțelegem cât de greu i-a fost evreului Celan să facă această opțiune. Să avem în vedere că această opțiune era a unui tânăr poet exilat, cu o constituție psihică fragilă, bântuit de coșmarurile Holocaustului. Andrei Corbea, un bun cunoscător al vieții și creației lui Paul Celan, citează, în acest sens, faimoasa scrisoare trimisă de Celan criticului elvețian Max Rychner: „Aș vrea să știți cât de greu îmi este ca evreu să scriu poezii în germană. Dacă poemele mele vor apărea, atunci vor ajunge și în Germania, și – dați-mi voie să spun ceva îngrozitor – mâna ce va deschide cartea mea a strâns-o poate pe a aceluia care a fost ucigașul mamei mele… Dar soarta mea este aceasta: să scriu poezii în germană. Iar dacă poezia este soarta mea, sunt bucuros“. Ca să ia această decizie, Celan nu se consultase nici cu rabinii și nici cu Dumnezeu, era însă conștient că îndeplinește o misiune. La 2 august 1948, Celan scria testamentar: „Poate eu sunt ultimul om care trebuie să trăiască destinul spiritualității evreiești în Europa până la sfârșit“.
La Viena, Celan se îndrăgostește de Ingeborg Bachmann, doctorandă în filozofie, o femeie care îi face viața și mai problematică. Are o iubită dar se simte stingher, trăiește bucuriile și plăcerile amorului, dar e abătut și are coșmaruri. „E cel mai trist dintre muritori“. Ceea ce păreau simple crize de depresie, sunt de fapt semnele unei grave boli psihice. Se crede vinovat pentru moartea părinților în Transnistria, nu a fost lângă ei când au fost uciși, se simte vinovat pentru dragostea ce i-o poartă lui Ingeborg, fiica unui fost important nazist, și mai vinovat se simte pentru că scrie în limba germană, limba asasinilor familiei sale. Și mai e și singurătatea… De la Viena îi scrie lui Petre Solomon, marele său prieten din anii bucureșteni: „Petrică, frate, noi ăștia cu profilul mai mult sau mai puțin levantin (cum îți șade bine să-i definești) și cu un sejur mai mult sau mai puțin îndelungat (cum îmi permit să mă consolez) în orașul lui Matei Caragiale, suntem niște adevărați titani. Păcat de noi, Petrică. Păcat și de acel prea scurt anotimp care a fost al nostru… Ca și tine, mă apuc din nou de treburile mele; între care, sper, se va număra și întoarcerea la poezia română, cam neglijată, trebuie să recunosc, în timpul peripețiilor mele occidentale… Am cunoscut și tradus – câțiva mari poeți francezi (așa cum am cunoscut la fine fleur a poeziei germane). Unii dintre aceștia mi-au arătat, prin dedicații și autografe, o amiciție despre care nu voi spune decât că s-a dovedit a fi întru totul «literară». Pe vremuri, însă, aveam prieteni-poeți: la București, între anii 45 și 47. Nu voi uita aceasta niciodată…“ La Paris, unde se stabilește definitiv, ar trebui să găsească liniștea, siguranța și mediul literar, creator, la care visează. Căsătoria cu pictorița Gisele Lestrange, cu care are doi fii, îi acutizează dilemele existenții. Ea e o aristocrată catolică, el – un evreu refugiat, anxios, urmărit de fricile și coșmarurile trecutului. În 1955, Paul Celan primește cetățenia franceză; capitala literar-artistică a lumii îi recunoaște lui Celan unicatul și uriașul talent; e profesor de limbă și literatură germană la un colegiu universitar parizian; e invitatul marilor universități din Germania unde susține lecții, seminarii și conferințe; marile edituri germane îi versurile; e distins cu importante premii literare („Premiul orașului Bremen“, 1957; „Premiul Georg Buchner“, 1960, etc). Chiar și Enciclopedia Judaica care apare la Ierusalim îl onorează în mod deosebit. Publicațiile literare titrează: „Cel mai mare poet contemporan de limbă germană e un evreu care trăiește la Paris: Paul Celan“. Singurul care nu se bucură pe deplin de această glorie e Paul Celan. El asistă neputincios la autodistrugerea sa biologică, tulburările psihice se agravează, (Gisele, soția, îl părăsește după ce poetul a fugărit-o cu un cuțit s-o omoare!), și e posibil ca această stare inflamatorie să explice creația sa din ultima perioadă a vieții, marcată de o continuă distrugere a limbajului poetic, o rupere a sintaxei limbii și o abstractizare până la incomunicare a versului. Totul însă sub semnul geniului creator.
Celan în Israel
Între 30 septembrie și 17 octombrie 1969, Celan s-a aflat în Israel, invitat de Universitatea din Haifa să susțină o conferință. El reîntâlnește în orașul de pe coasta mediteraneană vechi cunoștințe din copilăria și adolescența cernăuțeană. Adela Hauslich, profesoară la Universitatea Ebraica din Ierusalim, și Asociația Supraviețuitorilor din Bucovina ai Holocaustului organizează o serată în onoarea ilustrului oaspete. Celan se bucură de acolada caldă a celui mai important poet al țării – Yehuda Amihai (născut Ludwig Pfeuffer, la Wurtzburg) – a filosofului Ghersom Scholem (născut la Berlin), profesor de mistică evreiască la Universitatea Ebraica din Ierusalim și a lui Zvi Yavetz, (născut la Cernăuți), șeful catedrei de Istorie de la Universitatea din Tel Aviv. Aceștia sunt gazdele manifestării din 15 octombrie 1969 a Asociației Scriitorilor Ebraici din Israel, unde Celan a susținut un discurs magnific. Autorul acestor rânduri, deja de câțiva ani cetățean al Israelului, l-a auzit pe Celan rostind atunci și unele cuvinte într-o ebraică fără cusur.
Celan a urcat la tribună și n-a vrut să vorbească la microfon. Ghersom Scholem traducea în ebraică vorbele oaspetului. „De când mă știu, am simțit că nu am destul aer, și-a început Celan discursul. E mult aer aici la Ierusalim, mă simt mai bine. Nici lumină destulă nu am avut. Am venit să văd dacă n-aș putea găsi aici «lumina tăinuită» a lui Martin Buber, și poate să-l descoper pe Altul care sunt chiar Eu. Cu Martin Buber am o relație veche. Gândurile lui din cartea Ich und Du îmi sunt apropiate, și vreau să-i mulțumesc post-mortem pentru apelativul Frate cu care i se adresează lui Isus. Cunosc foarte bine legendele hasidice cu Sfântul Baal Șem Tov povestite de Buber. Baal Șem Tov a fost un evreu bucovinean, ca și mine, «a pușete id», un simplu evreu, plin de acea lumină tăinuită. Asta ne deosebește, eu sunt plin de întunecime, și poezia mea la fel. Baal Șem Tov făcea parte din Cei Drepți. Când Adonai a văzut Răul Lumii, a luat Lumina și a tăinuit-o. Buber spune că era Lumina care îi îngăduia omului să poată vedea de la un capăt până la celălalt al Creațiunii. «Și pentru cine a tăinuit Adonai lumina?», au întrebat oamenii. Li s-a răspuns: «Pentru Oamenii cei Drepți ai viitorului». «Și unde a fost tăinuită lumina?» «În Tora, în Sfânta învățătură», a fost răspunsul. Atunci, au întrebat unii: «Și ce vor face Cei Drepți când vor găsi o fărâmă din lumina tăinuită?» Li s-a răspuns: «O vor dezvălui prin felul lor de a trăi». Pot să vă spun că până la Bar Mitzva, (ceremonia prin care băieții evrei care au împlinit 13 ani capătă statutul de adult responsabil, n.n.), am studiat Tora și am învățat ebraica și vorbeam și idiș. Ca și tata, eram sionist. Apoi vremurile s-au întunecat și dinspre Berlin sufla Moartea. Peste evreimea bucovineană, ca și peste întreaga evreime europeană s-a abătut noaptea neagră. «Și Auschwitz-ul!» a strigat cineva din sală. Celan a amuțit câteva bune clipe, apoi a continuat cu un glas aproape șoptit: «Eu nu am fost deportat și nu am murit la Auschwitz, dar Auschwitz-ul continuă să fie în mine». Și fără nicio introducere a început să recite «Todesfuge». Shlomo David, un scriitor dorohoian, fost deportat în Transnistria, s-a ridicat și a recitat poemul în românește. L-a urmat Yehuda Amihai care a tradus în ebraică. «Fiecare s-a salvat cum a putut, a comentat Celan. Pe mine m-a salvat Poezia. Era răspunsul meu la întrebarea lui Theodor Adorno dacă se mai poate scrie poezie după Auschwitz.»“
Planuri de a se stabili în Israel
Între cei veniți să-l asculte pe Celan s-a numărat și Ilana Shmueli, scriitoare și muziciană. Se cunoșteau din copilăria cernăuțeană, pe atunci Ilana se numea Liane Josephine Schindler. Revederea naște o nouă poveste de dragoste. Celan face chiar planuri să se stabilească în țara strămoșilor săi, și caută o casă unde să locuiască împreună cu noua iubită. E un aer nou, parcă respiră mai limpede: „Muțenie,/ din nou, încăpătoare, o casă;/ vino, să locuiești./ Ore, în trepte afurisit de frumoase:/ posibil de ajuns la acel sălaș liber./ Mai iute decât aerul rămas de/ atunci: să respiri,/ să respiri, să fii tu.“ (În așteptare, traducere de Nora Iuga). Țara nouă-veche, Ierusalimul de piatră și duh, îl copleșesc. Cele 20 de poeme din ciclul „Ierusalim“, deși încriptate și cu obscure conotații mistice și cabalistice evreiești, stau mărturie acestei noi explozii poetice celaniene. Aici, la Ierusalim, „vin toate culorile…/ Evreu/ Aici cel mai adevărat Levy,/ Aici sunt Eu“. Sunetul Șofarului îi învie amintirea sărbătorilor evreiești din sinagoga cernăuțeană unde se ruga alături de tatăl său, om pios și sionist. La sărbătorile de penitență, căință și iertare, rabinii suflă din Șofar, (instrument de confecționat din cornul unui berbec, n.n.). „Țara Șofarului/ adânc în strălucire/ salt în gol,/ făclie înălțată,/ în gaura timpului:/ se aude din profunzimi/ spusă de tine… (Die Posaunstelle). Poemul Șofarului, din ciclul „Ierusalim“, va fi transpus simfonic de marele compozitor și dirijor italian Luciano Berio.
Insuportabila oră
De ce nu a rămas Celan în Israel, precum preconiza? Întrebarea a rămas pănă astăzi fără răspuns. Celan se reîntoarce la Paris, unde îl așteaptă infamantul proces în care îl va târa văduva poetului și romancierului Ivan Goll. Claire Goll îl acuza aiuristic că a încercat s-o violeze, și că ar fi plagiat poeziile fostului ei soț. Campanie de defăimare care-i adâncește boala de nervi. După un tratament de câteva luni în diferite clinici psihiatrice, Celan își regăsește pentru un scurt răstimp echilibrul. Se vede cu Cioran, căruia îi traduse o carte în germană, (care îl găsește „tulburat nespus“), corespondează intens cu Giselle, Ingeborg și Ilana Shmueli, (s-au păstrat peste 1000 de scrisori!), îi scrie lui Petre Solomon („Nervii mei sunt niște bieți nervi, m-au lăsat. La asta se adaugă o presiune psihologică insuportabilă a la longue“), face corecturi la un nou volum de versuri care va apare la Stuttgart. Dar boala progresează. Moartea, care întotdeauna e „un maistru din țara germană“, continua să-i provoace coșmaruri. „Răul ocult“ e uneori aceeași moarte, „maistru din țara germană“ din „Todesfuge“, renăscută în fascismul contemporan. Panicat, Celan îl avertizează într-o scrisoare pe Petre Solomon asupra „cancerului fascismului, travestit sau nu“ care a pătruns peste tot. Delir sau realitate? „eu am făcut față nazismului întotdeauna și oriunde și-ar fi făcut apariția. Totdeauna. Dar neo-nazismul este un fenomen nespus de complex: el și-a ales drept camuflaj, între altele, un anume neconformism. În Germania naționalismul a reînviat, cu vechile sale mituri cu tot, adaptate la cerințele momentului. E ora realității pervertite, ora mitomanilor, ora perversiunii. Ora tuturor ambiguităților, a tuturor duplicităților, ora «erzatzurilor» de tot felul…“ Insuportabilă oră, care-l împinge pe Paul Celan să se îndrepte, ca un somnambul, spre Podul Mirabeau și să se arunce în Sena. Era primăvară, 20 aprilie 1970…