Epoca stalinistă luă sfârșit pe cinci martie, dar oa menii nu se dumiriră mult timp. Dimineața devreme anunțară la radio moartea cârmaciului. Era mort de câteva zile, dar era atât de mare buimăceala celor care trebuiau să piloteze de acum încolo corabia, încât se hotărâră ca mai întâi să informeze lumea despre boală. Buletinele mincinoase despre sănătatea răposatului nu se rezumau numai la înrăutățirea progresivă a stării mortului, ci foloseau cuvinte și dădeau cifre care nu spuneau nimic omului obișnuit. Însăși combinația de cuvinte „Analiza urinei e în limite normale“ însemna că locuitorii din ceruri își descheiau prohabul și își scoteau organul, ținându-l cu degetul mare și arătătorul, pro ducând o cantitate oarecare de urină. Fie ea și de cea mai bună calitate, dar totuși urină! Era prima lovitură nimicitoare dată cultului personalității. Noile autorități trebuiau să se obișnuiască și ele cu ideea că până și cei nemuritori mor până la urmă. Populația reacționă zgomotos: unii plângeau în hohote, leșinau, făceau infarct din cauza șocului și se prăbușeau. Alții răsuflau ușurați, se bucurau pe ascuns, tresăltându-le inima de bucurie. Cei care îl dușmăneau pe ascuns pe mort – dușmani pe față nu mai existau de mult – erau dezorientați: cum o s-o ducem fără el? În familia lui Pavel Alekseevici reacțiile erau cât se poate de diverse: Tomei, zăpăcită de vânzoleala fără lacrimi de la înmormântarea mamei sale, de data asta i se tăie răsuflarea de durere. Două zile întregi plânse în hohote, cu mici pauze pentru somn și mâncare. Vărsă pe pâine lacrimi tăcute, exact ca-n Biblie. Pe Tania o încercă o mare neliniște și jenă: nu găsea în sufletul ei nimic care să semene cu simțămintele înflăcărate ale Tomei. Îi era rușine de lipsa ei de compasiune și împrumuta, pe cât putea, durerea fetei. Toma plânse cu atâta uitare de sine, încât Taniei i se înmuie inima, și reuși să-i scape câteva lacrimi de mila ei. Pavel Alekseevici simți o mare ușurare în suflet: vor fi schimbări acum, vor fi schimbări. În opinia lui, va trebui să se încheie cazul absurd cu medicii. Spera la mai multă indulgență și chiar își scoase din sertar dosarul burdușit, pe care scria cu litere grase „PROIECT“… În schimb pe Vasilisa, care nu avea la inimă autoritățile, o încercă o bucurie răutăcioasă în ziua cu anunțul morții lui Stalin, ca apoi, în ziua următoare, să se întunece la chip, să arate descurajată clătinând din capul cu cocul mic sub basmaua din celofibră: – Ce-o să se întâmple acum? Văzându-i tulburarea, Pavel Alekseevici zâmbi: – O s-o ducem cu ajutorul lui Dumnezeu! Elena, auzindu-l, zâmbi și ea: i se păru de-a dreptul caraghios ca necredinciosul de Pavel Alekseevici să-i pomenească Vasilisei de ajutorul lui Dumnezeu. „Să se mai potolească un pic lucrurile, și încerc încă o dată să dau de ai mei“, își zise hotărâtă Elena. Chiar de la începutul anului 1938, soarta părinților ei fusese învăluită într-un mister de nepătruns. Se încheiase de multă vreme perioada celor zece ani fără drept la corespondență, dar din răspunsul la cererea ei trimisă încă din 1949 reieșea că nu avea dreptul să ceară lămuriri, nefiind rudă cu părinții ei. Forțată de împrejurări, bunica o înfiase ca s-o apere de represiune, așa că Elena fusese lipsită de dreptul de a afla ce soartă avuseseră părinții pierduți în Altai… – O să fie rău, și mai rău, bombăni Vasilisa. Tăcută ca întotdeauna, Elena dădu din cap: – Mai rău n-o să fie… Să înveți și să muncești în zilele doliului național era un sacrilegiu. Îi adunau la mitinguri pe oamenii veniți la muncă. Șefii cei mari, cei mai mici și cei neînsemnați și, de asemenea, oamenii sovietici obișnuiți rosteau cuvinte triste, dezlânate, peltea de griș subțiată, plângeau, compuneau telegrame triste adresate puterii supreme: Moscova, Kremlin… Apoi beau ceai cu un aer de înmormântare, fumau până-i lua amețeala și se apucau iarăși să dea drumul acelorași cuvinte fără rost, spuse din toată inima, îi apuca iar plânsul, dar nu de la tribună de data asta, ci în locurile pentru fumat… Unii mai cu cap își fereau rușinați privirea, negăsind în sufletul lor puterea să compătimească, să plângă. Se adunau copiii la școală, dar orele nu se țineau, în locul lor se instalase un fel de lenevie epuizantă, își pierdeau timpul de pomană. Recitau poezii despre Stalin, ascultau muzica lui Beethoven la difuzorul negru… Taniei i se întipăriră bine în minte orele blegi, greoaie, statul în aerul sufocant din școală, care transforma plictiseala obișnuită într-un dor de ducă infernal. Lângă bustul de ghips acoperit cu ghirlande de ilex și flori artificiale, stăteau înșirate pentru garda de onoare pionierele bocind, arătau făcute tot din ghips, ca răposatul cârmaci. Fetița slăbuță, Sonia Kapitonova, ocupa ca de obicei locul din vârful piramidei alcătuite din gimnaste, și, stând pe umerii nesiguri ai compatrioatelor mai bine hrănite, aflate la etajele de mai jos, care strigau cât le țineau puterile „Mulțumim tovarășului Stalin pentru copilăria noastră fericită!“, se prăbuși cu zgomot la poalele bustului și se lovi la tâmplă de podiumul masiv. Viteazul profesor de sport, singurul bărbat-pedagog, o duse pe brațe la cabinetul medical, însoțit de privirile invidioase ale elevelor din clasele mai mari. Profesoarele se repeziră să cheme salvarea, o mulțime de fete, înviorate de eveniment, se împingeau unele în altele lângă cabinetul doctorului, iar Tania stătea la fereastra din vestiarul de lângă toaletă și privea zațul de zăpadă depus, întristată că avea inima de piatră, neîndurătoare.
Se știa că adunarea populară de rămas-bun avea să înceapă în ziua următoare de la ora douăsprezece, la Sala Coloanelor din Casa Sovietelor. Directoarea declară că le va duce pe fete în mod organizat, dar nu în prima zi. Fetele aveau emoții că e o păcăleală. Toma era ferm hotărâtă să iscodească, să afle ce și cum, să meargă de una singură dimineața devreme ca să-și ocupe din timp un loc. Era convinsă, nu se știe de ce, că le vor lua doar pe elevele din clasele mari și pe cele fruntașe la învățătură.
Nu învăța prea bine, deși se disciplinase cu ajutorul Taniei, dar isteață era cât poftești.
O găsi pe Tania la toaletă, o trase lângă ea și-i șopti la ureche:
– Nadejda Ivanovna a zis să mergem mâine la Sala Coloanelor să ne luăm rămas-bun. Au pus sicriul acolo, să mergem, să ne uităm. Mergem?
– Nu ne lasă, dădu Tania din cap. Tata nu ne lasă pentru nimic în lume.
– Nu-i spunem. Ne facem că mergem la școală și nu-i spunem…
Tania căzu pe gânduri – propunerea era ispititoare. Voia grozav să-l vadă pe Stalin mort. Își aminti că n-o luaseră la înmormântarea mamei Tomei. Pe de altă parte, nu era învățată să-i mintă pe cei din casă…
Fetele plecară împreună la școală. Cînd se îndepărtară de casă, la ultima cotitură, Toma se opri ca o căpriță încăpățânată și declară hotărâtă:
– Fă cum vrei, eu mă duc direct la Sala Coloanelor și o să aflu tot…
Era prima oară în viața trăită împreună de aproape un an când Toma lua o hotărâre de capul ei. Până acum era obișnuită să i se supună Taniei. Tania se opri frământând pământul cu picioarele – și se despărțiră, ducându-se fiecare în altă parte: Tania se întoarse ca de obicei acasă pe strada Novoslobodskaia, și Toma o luă în jos pe strada Kaliaevskaia, spre centru…
Acasă era numai Vasilisa și n-o întrebă unde-i Toma. Abia pe la ora șase se întoarse Toma. Absența ei trecuse neobservată. Fetele șușotiră vreme îndelungată înainte de culcare. În urma ex cursiei întreprinse, Toma știa tot ce nu știau majoritatea moscoviților: centrul orașului era încercuit, camioanele și armata baricadaseră toate trecerile, și oamenii începuseră de seara să se adune în coloane…
Tania dormi prost: avu un vis care nu se mai sfârșea, voia să se trezească, dar nu reușea. Era copleșită de simțul datoriei și avea ideea vagă că, dacă se va trezi, se va sustrage de la îndeplinirea unei sarcini importante… Trebuia să ducă undeva ceva important. Ce anume era atât de important pierise din mintea ei, era ceva mic cât pumnul, complet nedefinit și-n plus, invizibil. Toată noaptea se chinui săraca Tania să urce pe scări pustii, să caute coridoarele și lifturile. Trebuia să găsească o adresă anume, dar nu se vedeau nici numere, nici uși pe care să fie scrise numerele. Era grăbită, fiindcă în broderia încâlcită a visului se simțea urgența livrării. Dar toți cei care îi ieșeau în cale fie se temeau, fie îi erau ostili – nimeni nu voia să stea de vorbă cu ea…
Toma o sculă foarte devreme. Fata se trezea ușor, cum se trezesc oamenii la țară. Se furișară în bucătărie. Vasilisa nu ieșise încă din cămăruța ei. Însemna că nu era nici măcar șase și jumătate.
Era vorba de un complot, o evadare, de chiul și-n plus, de-o excursie. Tania pregăti sendvișurile cu unt și le înveli în hârtie ozalid de la serviciul mamei, folosită acasă pentru tot ce trebuia împachetat. Termosul nu era de găsit, stătea ascuns pe undeva, tatăl ei îl lua în excursiile lungi. Toma pregăti ceaiul, băură câte un pahar cu ceaiul opărit cu o zi înainte. Tania ciuli urechile – în cămăruță se auzeau bolboroselile Vasilisei, își termina rugăciunea obișnuită.
– Scrie un bilet, îi ceru Tania pe un ton poruncitor, dar reținut, și-i întinse Tomei un petic de hârtie.
– Ce să scriu? întrebă Toma.
– Că a trebuit să plecăm la școală mai devreme.
– Scrie tu, că scrii mai frumos, se milogi Toma.
– Dacă scriu eu, își vor da seama că mint, zise Tania și-i vârî creionul în mână. Hai, scrie.
Își îmbrăcară șubele. Toma pe cea nouă, cumpărată special pentru ea, Tania pe cea veche, înnădită cu o bucată de blană de oaie. Toma își încălță pâslarii și galoșii, Tania își legă șnururile la ghetele înalte, garnisite pe margine cu blană cârlionțată. O mândrețe de ghete roșii, lucrate de comandă într-un atelier care funcționa clandestin. Nimeni nu avea așa ceva. Văzându-le, Pavel Alekseevici se arătase nemulțumit – se gândea că nu era bine să fie remarcate. Dar în ziua aceea toate amănuntele aveau im por tanță, chiar și ghetele fudule…
Cinci minute mai târziu coborau scările, ascunzând gențile de școală în spatele caloriferului de la intrare, mutând prevăzătoare sendvișurile în buzunarul șubelor. Se îndreptară spre metroul de la stația Novoslobodskaia. Dar nu ajunseră decât până la Belorusskaia. Locul de transbordare spre centru era închis, și când ieșiră la suprafață, constatară că strada Gorki era baricadată. Văzură o mulțime de steaguri roșii înnădite cu bucăți de pânză nea gră, și Toma se întrebă uimită ca o gospodină când reușiseră să le coasă. O luară înapoi pe jos către Novoslobodskaia, ieșiră pe Kaliaevskaia și dădură în strada Cehov.
Pe măsură ce se apropiau de piața Pușkin mulțimea oamenilor creștea și, deși mijloacele de transport nu circulau și lumea mergea direct pe carosabil, lângă piața Pușkin totul încremenise, trecerea pe strada Gorki era închisă de camioane și de un lanț de soldați. Toma, care cunoștea mai bine orașul, o trase pe Tania undeva în stânga, și se pomeniră pe strada Pușkin, într-o mulțime tăcută de oameni înghesuiți unii într-alții.
În orașul obișnuit cu cozile, o asemenea coadă imensă era o raritate. O coadă în toată regula: fremăta, înainta încet, se legăna, se auzeau înjurături, se simțeau mirosuri grele, dar părea că avea un scop – să asigure fiecăruia, în ordine și fără părtinire, o bucățică de spectacol, despre care participanții vor povesti până la sfârșitul zilelor… Avea însă o însușire care o făcea unică și irepetabilă în viața omului sovietic: lumea venise nesilită de nimeni, nu dintr-o nevoie obișnuită – să obțină rația de pâine, o bucată de săpun, un litru de benzină sau un pud de mei… Oamenii veniseră cu noaptea-n cap și stăteau la coadă ca să-și facă datoria de cetățeni, să-și aducă omagiul lor, să plângă în cor, să-și exprime durerea… Un fel de forță elementară, ceva profund animalic, presimțirea unui cutremur sau mirosul unui incendiu de pădure îndepărtat îi scosese afară din casă, îi adunase să stea înghesuiți în turmă. Cine nu putea să găsească în adâncul sufletului chemarea irezistibilă, cum nu putea micuța Tania, rămânea acasă… Numai că pe Tania o adusese Toma, suflet necomplicat, din servitorime, obișnuită cu viața în comun, supusă în mare măsură legii turmei.
Nimeni nu organizase marșul de înmormântare, așa se organizau demonstrațiile obișnuite. Miliția, aproape paralizată de armată, derutată în parte de tot felul de ordine care se băteau cap în cap, venite de la autoritățile care administrau orașul, nu reușea nicicum s-o scoată la capăt cu rândurile tăcute, înaintând lent, implacabil.
Fetele se strecurară printre oameni, trecură pe lângă teatrul unde nu demult fuseseră duse să vadă Lacul lebedelor. Dar acum era de neimaginat că exista pe lume un asemenea fleac aiuritor ca baletul… Își făcură drum până la colțul străzii Stoleșnikov și se împotmoliră lângă un mic magazin de flori. Vitrina florăriei aflate la demisol ajungea atât de jos, încât conducta groasă de apă împrejmuia geamul magazinului coborât cu jumătate de metru. O plasă rară de metal acoperea chepengul dreptunghiular de sub geam. Mișcarea înceată a mulțimii păru să se oprească pentru o clipă, apoi se auzi deodată dinspre strada Pușkin un vuiet năvălind ca valul – un zgomot ciudat, ceva între bubuit și urlet, între geamăt prelung și țipăt sugrumat…
Vuietul se apropia, creștea, părea separat cu totul de mulțime, ca vântul sau ploaia. Ținându-se de mână, fetele se agățară și mai tare una de alta. Mulțimea se puse iar în mișcare și le purtă în dreptul conductei care împrejmuia vitrina. Femeia din fața lor, îmbrăcată cu blană de vulpe argintie, se răsuci încovoiată de spate, urlând de durere. Conducta părea c-o frânsese în două. O clipă femeia rămase atârnată pe conductă, și oamenii, presând din spate, îi împinseră partea de jos, și întreg corpul se prăbuși pe chepeng cu un bufnet surd… Era moartă de-a binelea, întocmai ca vulpea de pe umerii săi. Fetele fură purtate de-a lungul conductei, apoi târâte pe partea opusă a străzii, până la unul din tre camioanele care staționau strâns unite între ele. După ce văzură femeia strivită de conductă, fetele își dădură seama că nu mai puteau face nimic dacă mulțimea le turtea de camion.
– Apleacă-te! strigă Toma.
Era singura mișcare posibilă. Fură împinse sub mașină. Se lungiră la pământ, între roți, printre galoși desperecheați – picioarele și poalele hainelor ascundeau lumina în dreapta și-n stânga. Era înăbușitor, înspăimântător. Toma începu să plângă.
– Nu plânge, îi zise Tania.
Toma își întoarse către ea fața albă:
– Mi-e milă de Stalin…
– Proasto, zise Tania cu voce obosită, de om matur.
Nici un dram de milă nu avea pentru Stalin. Se simțea rău, ca și cum făcuse o faptă urâtă. Fiindcă chiuliseră de la școală. Ce neplăcut și rușinos lucru că mințise… Mai ales pe tata… Cei de acasă au aflat probabil că n-au fost la școală, Vasilisa le așteaptă cu masa, mirată de dispariția lor.
Stătură lungite sub camion destul de mult timp. Mirosea rău a closet public, a ulei de mașină și a benzină. La un moment dat, pădurea de încălțări, de pantaloni jerpeliți și șube se urni din loc și păru să se rărească.
– Hai, să încercăm să ieșim, zise Tania și o trase pe Toma să iasă de sub camion.
În momentul acela apăru un mic spațiu liber, și se strecurară afară din adăpostul lor. Cât timp stătuseră lungite sub camion, uitaseră cât de ușor se puteau pierde în mulțime: strânsoarea slăbi, nu se mai țineau de mână, și se pomeniră târâte fiecare în altă parte… Țipau disperate, dar auzindu-și încă glasurile, pluteau ca două surcele luate de torentul apei și duse într-o direcție necunoscută… l
(Traducere din rusă de Gabriela Russo;
Editura Humanitas Fiction, 2020, Colecția „Raftul Denisei“,
coordonată de Denisa Comănescu.)
Ludmila Ulițkaia, una dintre cele mai importante și apreciate voci ale literaturii contemporane ruse, s-a născut într-un sat din Urali în 1943. După ce își ia licența în Biologie la Universitatea din Moscova, lucrează în cadrul Institutului de Genetică. La sfârșitul anilor ’70 se angajează consilier la Teatrul Evreiesc din Moscova și scrie scenarii de film. Primul său roman, Soniecika (1995; Editura Humanitas Fiction, 2019), îi aduce instantaneu notorietatea, fiind nominalizat pe lista scurtă la Premiul Booker pentru Literatura Rusă și recompensat cu premiile Médicis étranger și Giuseppe Acerbi. Următorul roman, Medeea și copiii ei (1996; Humanitas Fiction, 2019), îi sporește renumele cu o nouă nominalizare la Premiul Booker, pe care și-l adjudecă în 2001 pentru Cazul doctorului Kukoțki, roman încununat și cu Premiul Penne (2006). Înmormântare veselă (1997; Humanitas Fiction, 2019), unul dintre cele mai apreciate romane ale autoarei, este tradus în peste douăzeci de limbi. De același succes se bucură volumul de povestiri Fetițele (2002; Humanitas Fiction, 2013), precum și romanele Minciunile femeilor (2003; Humanitas Fiction, 2019) și Al dumneavoastră sincer, Șurik (2003; Humanitas Fiction, 2019), câștigător a mai multe premii: Romanul anului 2004 în Rusia, Premiul Național pentru Literatură în China (2005) și Grinzane Cavour în Italia (2008). Daniel Stein, traducător (2006; Humanitas Fiction, 2011) a fost încununat cu premiile: Bolșaia Kniga (Marea Carte), Părintele Alexandru (Germania, 2008) și Simone de Beauvoir pentru libertatea femeilor (Franța, 2011). În 2010, Ulițkaia publică bestsellerul Cortul verde, tradus în română cu titlul Imago (Humanitas Fiction, 2016), iar în 2015, Scara lui Iakov (Humanitas Fiction, 2018). Cărțile Ludmilei Ulițkaia s-au vândut până în pre zent în peste trei milioane de exemplare. În 2013 i s-a acordat distincția Officier de la Légion d’honneur și în 2014, Premiul de Stat al Austriei pentru Literatură Europeană.