Nu-mi dau seama cît am să mai trăiesc în această stare schizoidă. În fiecare zi îmi vorbesc și mă surprind că aplic scheme mai mult decît convenționale: „o să fie bine, pas cu pas, vom vedea, poate vor puea să se facă măcar repetiții, lecturi pe texte ce vor fi montate cîndva, îmi voi revedea prietenii și vom rîde, vom bea vin roșu și vom rîde, voi sta de vorbă cu spectatori pe scările unui teatru sau ale unei săli de concert, voi putea să zbor să văd spectacole în lume, voi simți iar că bucuria și emoția mă sufocă, voi sta ore să despic firul în o sută ca să dilat timpul și să mă încarc de uimirea născută din detalii, trebuie să fiu zen, au trecut și alții prin lucruri cumplite, să fim sănătoși este cel mai important“. Cînd vine seara, lucrurile se complică. Rețele de fericire zboară ca nebunele prin casă. Nu mai pot să prind niciuna. Seara începe miracolul lumii mele. În care trăiesc de zeci de ani. Nu am unde să mă duc. Nici ieri, nici alaltăieri, nici azi, nici mîine. Cortina este căzută și arta a rămas prizonieră dincolo. Iar noi, dincoace, într-o derută enormă, într-o incertitudine sufocantă. În nesiguranță. Serile se duc în noapte. Atunci dispare orice scut. Sînt atît de vulnerabilă. Fac kilometri prin casă. Fug după cîte o idee, revăd fragmente întregi din spectacole care mi-au schimbat viața, aud vocile actorilor sau vocile celor pe care i-am întîlnit și petrec ore în amintiri. Asta mă ajută puțin să fiu din nou eu. Să dezlipesc pansamentele care maschează neputința. Și disperarea. Nu mai știu cînd e zi, cînd noapte. Nu mai știu în ce dată sînt, dacă este început de săptămînă sau iarăși sfîrșitul ei. Cînd vorbesc la telefon, rar, mă aud spunînd șabloane pe care le disprețuiesc. „Vom trece noi și peste asta.“ Ipocrizie. Poate da, poate nu. Și dacă da, cum? În una din serile din urmă, m-am îmbrăcat și am plecat spre teatrele din București. Le-am luat la rînd. Mi-am lipit fruntea de ușă, de vitrinele cu afișe. Totul pustiu. Încremenit. Dincolo, însă, este lumea mea. Plină de iluzii. Și n-am cum să intru. Sînt blocată în realitate. De care am fugit de cînd mă știu.
Apocalipsa este acum. Pe pămînt. Altfel decît am tot bălăcit-o în imagini și cuvinte. O trăiesc. Și ăsta este semnul neliniștii mele. Faptul că trebuie să o trăiesc. Nu îmi este frică de moarte. De boală și de suferință, da. A celor pe care îi iubesc, în primul rînd.
Azi noapte am vorbit întruna cu prietenii mei de la Viena. De fapt, nu știu cîte cuvinte am scos după ce am aflat că sînt bine. La Opera din Viena am ascultat-o prima oară pe Angela Gheorghiu. Și pe Kaufmann, la începutul unui drum excepțional. Acolo am ascultat niște povești ale lui Hollender și m-am tăvălit pe jos de rîs. Acolo, pe un perete, era un Enescu desenat de Baba. La Viena au montat teatru și operă Purcărete și Andrei Șerban. Acum, la Viena este beznă. Aud focuri de armă și comenzi scurte. Ca nu de mult la Paris… deodată îmi apare Penciulescu în minte. Și zîmbetul lui în doi peri. Și mîinile lui de dirijor al lumilor din cuvinte.
Sînt la Stockholm. Acolo a trăit, după anii de profesorat la Malmö, prietenul meu Radu Penciulescu. Cînd l-am auzit prima oară vorbind în suedeză, era să leșin. Mi s-a părut că o pîlnie enormă îl trage din fața mea și îl înghite. Limba înseamnă apartenență. Identitate și identificare. În limba română, toată disecția lui genială și simplă pe un text al lui Shakespeare sau Cehov este inepuizabilă în sensuri, logică și poezie. Fiecare frază pare pusă sub lupă. Ca pentru o cercetare arheologică. Perspectivele cercetării urmează firescul absolut. Nimic nu este sofisticat. Ca demonstrațiile lui Socrate. Există o voluptate a adevărului în construcția filosofică. A ceea ce este scris acolo și așteaptă să fie înțeles de oricine. Inteligență, ludic, ironie. Cuvînt și acțiune. Sens. Căutare în adîncul unei situații. Aceea a autorului. Imaginația se deschide odată ce găsești codul textului. Mi s-a părut de la început că Radu Penciulescu are la el cheile Paradisului. Pe nimeni nu am auzit vorbind despre Lear sau despre Gaev ca el. Suplețea limbii române a lui îmi dă un soi de sentiment al posesiunii. Adică, el este al meu și al culturii mele… O mărginire, de fapt. O pulsație de gelozie.
Într-o cîrciumă aproape sordidă dintr-un București chinuit de frig și ploaie, Radu m-a plimbat prin Paris-ul lui. Pe străduțe ale nimănui, parcă, pusesem stăpînire pe timp, oameni și teatru. Mi-a citat din memorie, zîmbind, sfîrșitul din Livada de vișini. O vedeam baletînd pe Ranevskaia printre amintiri, decizii și soluții. În cinci minute vrea să rezolve tot. Boala lui Firs și viața Variei. Mirosul tutunului de pipă și degetele lungi și delicate ale lui Penciulescu fac parte din aburii poveștii. Haos este nu numai în mintea Liubovei Andreevna gata să se întoarcă la Paris după vînzarea livezii. Slăbiciunile ei nu înseamnă neputință. Poate doar vanitate. Ce se întîmplă azi cu noi din atîta vanitate? Însingurare, absență și ură. Astăzi la Viena au murit oameni. Ca și la Paris. Ne-au lăsat cu gura căscată niște demenți, fanatici ai crimei. Sînge, moarte, suferință. De ce? Mă tem că fiecare dintre noi a mimat, ipocrit, iubirea de celălalt. Puțin îi pasă, de fapt, unei Ranevskaia de bietul și bătrînul slujitor Firs. Nici nu-l vede. Nici nu-și dă seama că nu a fost dus la spital, ci a rămas prizonier ca într-o cușcă în casa fără de livadă. Pe Varia crede că i-o poate pune în brațe lui Lopahin. Ce simplu… Lui Lopahin puțin îi pasă. Cui îi pasă că ne-am înstrăinat unii de ceilalți și că am lăsat ca veninul să urce în ființa noastră? Nepăsarea este realitatea pe care o negăm. Îl invocăm pe Dumnezeu să dreagă răul din noi. Tîrziu. Sîntem purtătorii dezumanizării. Am dat spectacole peste spectacole în care grija de celălalt părea subiectul esențial. Aiurea! Fațade. Bifări de acțiune. Piruete fără sens ca cele ale Liubovei.
La Viena este beznă. Și haos. Ca în sufletul meu. Oare de cînd plîng?… Cînd am vorbit cu Cosașu de ziua lui, mi-a spus că a primit de la Eminescu acceptul pentru o mică modificare la începutul Odei: „Nu credeam să-nvăț a muri… așa“.
Fug din această poveste. Iar fug de mine, de realitate. Mîine dimineața am să mă mint iar. „O să fie bine“. Mă odihnesc puțin în vis. În bucătăria lui Radu de la Stockholm. Mîinile lui elegante, ireale, pregătesc ceva de mîncare. E cald. Mi-e bine. Nu înțeleg ce vorbește cu o amică în suedeză. Dar ochii lui calzi îmi spun, fără cuvinte, că iubirea înalță și salvează. Doar ea.
Cît de mult aș vrea să am puterea să mai cred, Radu!