Unui om normal, aflat în deplin acord cu sine, gîndul de a face filosofie i se pare curată bazaconie. O irosire a vieții în numele unor himere fistichii. De aceea, e nevoie de o zdruncinare, de o surpare în urma căreia, scos din armonia complacerii blînde, să intre în pielea unui zărghit cu apucături abstracte. Zărghirea cîntărește cît un salt de la sănătate la boală: în loc să digeri umoarea gîndurilor firești, te răstignești pe crucea contradicțiilor. În plus, după ce ai fost atins de mania conceptelor, o întoarcere la starea dinainte nu mai e posibilă. Pacostea gîndirii abstracte e un morb fără leac. Prins în menghina noțiunilor seci, chircirea pe care o suferi e condiția reflexivității. Întors spre tine ca o filă împăturită, te lovești de propria minte pînă la sațietate morbidă.
Acesta e cazul lui Dragoș Grusea. Rupt de preocupări lumețe, tînărul s-a zăvorît în cușca schemelor speculative, spre a mistui la nesfîrșit tratate, exegeze, scolii. Cînd l-am cunoscut în urmă cu un deceniu, studentul avea înfățișarea unui pilastru famelic, a cărui paloare nu era întrecută decît de fîstîceala rustică a celui venit dintr-un ungher de sat. Născut în 1986 la Rupea, o comună din preajma Brașovului, pilastrul rural trăgea după sine neputința de a se adapta la moravurile Bucureștiului, de unde aerul livid cu care lipea zidurile. Părea un învins de povara propriei sfieli, și cine s-ar fi încumetat să-i prezică viitorul, l-ar fi așezat în rîndul perdanților din fașă. Dar atunci s-a petrecut zdruncinarea: Dragoș și-a pierdut armonia cu sine și a alunecat în mania conceptelor. S-a zărghit sub spectrul abstracțiilor. Ce a urmat a fost o asiduă instruire, căreia cei cinci ani petrecuți la Tübingen i-au dat patina cizelată a profesionistului în idealismul german. Astăzi, pe deplin format, Dragoș Grusea e un fin cunoscător al tetradei sfinte: Kant, Schelling, Fichte, Hegel, la erudiția căpătată adăugîndu-se înlesnirile de limbă, deoarece scrie limpede despre distincții fioros de subtile.
Cu ani în urmă, Dragoș Grusea mi-a mărturisit că filosofia i-a distrus viața: l-a rupt de vraja cuvenită vîrstei și l-a împins în copca dureroasă a ruminării lucide. Culmea e că mi-a spus-o cu aerul unui ins ușurat, al cărui suflet scăpase de o povară ingrată, a cărei apăsare amenința să-i înăbușe elanul. Atunci am înțeles că distrugerea de care vorbea fusese o eliberare. Departe de a-l strivi, disciplina conceptelor îl scăpase de pericolul de a-și irosi viața în agitații oarbe. Scutit de amețeala unei tinereți sortite de a se rata în numele senzațiilor tari, tînărul a pășit în empireul abstracțiilor înalte. E drept, și-a plătit îndrăzneala cu ruptura de care vorbeam la început: fiind oricum, dar nu normal, Grusea e atins de sindromul gîndirii abstracte, suferind de pacostea schemelor reci, preschimbate în etalon de măsurare a vieții. El simte că trăiește numai atunci cînd răsucește antinomii, ceea ce înseamnă că are voce de cap, dar nu una de piept. Trecerea anilor îi va îndrepta lacuna. Dar, cu sau fără voce de piept, autorul se va învîrti necontenit în jurul cozii, fără leac împotriva morbului de care suferă, și anume fandacsia cronică de a trece viața prin sita schemelor.
Volumul de față, avîndu-i drept țintă pe Goethe, Nietzsche și Kant, cărora autorul le scoate mațele la propriu, pînă într-atît de adîncă e analiza pe care le-o face, dovedește o putere a minții care îl apropie de cinul gînditorilor: în cîțiva ani, lepădîndu-se de ticurile exegetice cu care s-a molipsit din lectura comentatorilor, autorul va gîndi pe propriile speze. Tema volumului e veșnica marotă din care filosofii și-au făcut piatră de poticnire: timpul. Luînd viziunea lui Kant drept cheie de interpretare a timpului, Grusea o aplică asupra a două opere: Faust de Goethe și Așa grăit-a Zarathustra de Nietzsche. Senzația pe care o capeți este că Goethe și Nietzsche sînt măcinați cu ajutorul pietrelor de moară din cele trei Critici kantiene. Cei doi sînt laminați pînă cînd gîndurile lor devin foițe subțiri ce se așază docil în tabla categoriilor kantiene.
Autorul distinge trei feluri de timp: timpul banal, „mefistofelic“ (fărîmițarea monotonă a clipelor, într-un „acum“ evanescent), timpul logic („faustic“, cînd succesiunea clipelor stă pe copca unui „atunci“ pe care Kant îl introduce ca formă a priori a sensibilității) și timpul sacru („arhetipal“), cînd momentele trecut-prezent-viitor se comprimă brusc în densitatea clipei mistice, a cărei tensiune deschide cîmpul lui „totdeauna“. Cele trei forme de timp se regăsesc atît în Faust, cît și în Așa grăit-a Zarathustra, concluzia fiind că ambele opere s-au ivit din aceeași paradigmă. „Asemenea cărți nu pot fi rezultatul meditației individuale a unui poet, care s-a gîndit la viață și ne-a oferit o viziune personală asupra ei. Ele sunt prin excelență o înfruntare de arhei, care pun stăpînire asupra vieții poetului și ulterior asupra întregii epoci istorice.“ (p. 33).
Cu alte cuvinte, prin gura lui Goethe și Nietzsche au vorbit aceleași stihii, dar cel care le-a descris cel mai fidel a fost Hegel, dar nu oricum, ci pe urmele lui Kant. Astăzi omenirea se pregătește să schimbe eonul, părăsind paradigma inițiată de Kant, asta însemnînd că tabelul categoriilor kantiene (și implicit al judecăților) e pe ducă. În locul lui va apărea un tabel în stare a oglindi noul eon. Cum va fi acela nu știm încă, dar Grusea îi anticipează ivirea vorbind despre venirea unui zeu sub domnia căruia timpul sacru va fi prezent. Abia atunci timpul omenirii nu-și va mai avea temeiul într-un „trecut preliminar“ (trecutul logic pe care Kant îl instituie prin noțiunea de a priori). Chiar dacă afirmația aduce a profeție bolîndă, volumul lui Grusea e tehnic pînă în măduva oaselor, nici un cearcăn de visăraie tembelă netulburîn- du-i paginile. Autorul nu se sfiește să afirme că, dacă astăzi sacrul a dispărut din lumea occidentală, este pentru că omenirea a epuizat schema timpului kantian. Și cum orice categorie e căptușită cu timp, odată cu scăpătarea timpului se stinge valabilitatea categoriilor. E nevoie de un alt tipar (de un nou tabel al categoriilor de gîndire), pe care Grusea îl vede ivindu-se din timpul arhetipal (sau liturgic), pe care tot Kant îl surprinde prin noțiunea de sublim în Critica facultății de judecare: trăirea estetică a sublimului dă naștere timpului sacru pe care Goethe și Nietzsche îl evocă în operele amintite. Pe același timp Tolstoi îl descrie în Moartea lui Ivan Ilici, la fel ca Rebreanu în Pădurea spînzuraților: Transfigurarea mistică a lui Ivan Ilici coincide cu comprimarea timpului în clipa sacră. „Căuta vechea, obișnuita sa teamă de moarte, și n-o mai găsea, nici moartea nu mai exista, în locul ei lumina. Pentru el toate acestea s-au petrecut într-o clipă și sensul acestei clipe nu s-a mai schimbat pînă la sfîrșit.“ (p. 316). Aceeași clipă o trăiește Apostol Bologa în romanul lui Rebreanu.
Grusea descrie formele de timp cu ajutorul a trei judecăți: timpul mefistofelic e surprins de „acum este acum“ (judecata permutării), cel faustic de „acum este atunci“ (judecata stră-mutării) și cel arhetipal de „acum este totdeauna“ (judecata trans-mutării). Timpul mefistofelic este șirul clipelor rupte una de alta, ca o destrămare sacadată. Cel faustic e șirul clipelor înnodate prin țărușul aprioric, ca o șenilă compactă, iar cel arhetipal e explozia prezentului în ipostaza de clipă eternă (precum ciuperca atomică). Ideea lui Grusea este că dacă primul timp e steril, cel de-al doilea e în agonie. Dacă însă nu va muri, elementul sacru nu va mai apărea vreodată. Trebuie să sperăm că un gînditor de geniu, întocmind noua tablă a categoriilor gîndirii, îl va ispiti pe zeu să coboare iarăși printre noi. Spre această țintă au năzuit Goethe și Nietzsche, fără să știe că paradigma în care respirau (timpul kantian al lui „acum este atunci“) nu le îngăduia saltul de la profan la sacru. Erau robii lui Kant fără s-o știe, iar alături de ei toată cultură noastră de pînă acum. Numai că eonul și-a epuizat resursele, de aceea se impune o „ieșire din timpul“ kantian, o „ab-cronie“, un ricoșeu către timpul arhetipal. Fără instituirea lui, soarta culturii apusene e pecetluită.
Iată cum o exegeză tehnică poate căpăta o tentă gravă. Dacă Occidentul se duce de rîpă nu e din cauza demografiei, ci fiindcă nu-și poate inventa un tipar de gîndire. Categoriile kantiene sînt îmbibate de timp, sînt căptușite cu el, dar cum modul acesta de înțelegere a timpului s-a stins, vigoarea categoriilor a răposat. Geniul lui Kant nu ne mai poate salva.
După cele trei judecăți temporale din finalul cărții (de permutare, stră-mutare și transmutare a timpului) nu-mi rămîne decît să aștept tabla de categorii a eonului în care omenirea e pe cale să intre. Dacă nu o va da Dragoș Grusea în timpul vieții lui, nu văd cine o va mai da în cultura română.
P.S. Autorul a beneficiat de o bursă de creație acordată de Uniunea Scriitorilor din România. Publicarea volumului s-a făcut cu sprijinul aceleiași instituții.