Din mai multe motive, volumul care reunește amintirile Flaviei Coposu-Bălescu, soră a Seniorului – marele Corneliu Coposu, este unul important atât pentru istorici, cât și pentru publicul larg. În primul rând, pentru că autoarea reușește să surprindă cu o sensibilitate rarisimă și cu o naturalețe fascinantă un micro-univers familial al unei epoci apuse, în care amintirile și bucuriile copilăriei se întrepătrund cu constantele spiritului național, de la demnitate, rigoare și devoțiune la morala creștină și ideal național. Deși mare parte din însemnări acoperă anii copilăriei, reflectând o perioadă frumoasă și pașnică, așa cum o descrie însăși autoarea, amintirile sunt la fel de proaspete, întrucât bucuriile și farmecul copilăriei contrastează puternic cu deceniile postbelice, care corespund urgiei perioadei comuniste din România. De altfel, perioada interbelică (și mai ales decada 1930-1940) este amplu reflectată în paginile volumului, în primul rând, pentru că aceasta a reprezentat, pentru membrii familiei Coposu, ca și pentru mulți alți reprezentanți ai elitei politice și intelectuale românești (care au avut de suferit prigoana comunistă) singura parte luminoasă a vieții.
Un alt motiv este acela că însemnările reunesc informații variate, inclusiv genealogice, referitoare la o comunitate rurală care poate fi considerată reprezentativă pentru Ardealul perioadei interbelice, anume cea din comuna Bobota, județul Sălaj. În rândul amintirilor povestite sunt de menționat, bunăoară, cele referitoare la momente cruciale privind istoria națională, precum a fost, bunăoară, Adunarea Națională de la Alba Iulia, de la 1 decembrie 1918. Unul din participanți, tatăl autoarei, protopopul Valentin Coposu, aflat în fruntea delegației comitatului Silvania, avea să îi evoce fiicei sale momentele de entuziasm care stăpâneau mulțimea de la Alba Iulia, dar și persecuțiile la care au fost supuși mulți dintre participanți, imediat după 1 decembrie. Arestat și supus injuriilor și huiduielilor de către maghiari, Valentin Coposu a fost ținut închis, alături de alți patrioți români, la Budapesta, fiind eliberat abia după ce armata română a ajuns la Budapesta, în august 1919. Anterior, chiar și momentul pătrunderii trupelor române în comuna Bobota, în dimineața zilei de Paște a aceluiași an 1919, evocat de autoare, este unul impresionant, întrucât surprinde entuziasmul cu care locuitorii comunei i-au întâmpinat pe soldații români conduși de generalul Traian Moșoiu, cărora li s-au pregătit mese festive în casele localnicilor, decorate cu panglici tricolore. Întregul context a fost însă unul tulbure, marcat de violențele săvârșite de trupele maghiare aflate în retragere.
Dincolo de evocarea acestor momente istorice, dar și a personajelor dragi autoarei (figura maternă, figura bunicii, figura paternă, surorile și fratele), paginile descriu cu sensibilitate și bucurie jocurile și amintirile copilăriei, sărbătorile, tradițiile și obiceiurile locale, impregnate de parfumul acelei epoci, totul culminând cu evocarea ultimei sărbători pascale la Bobota, în primăvara anului 1940, căreia i-au urmat, la câteva luni distanță, pierderile teritoriale din vară și implicit refugiul familiei Coposu dincolo de noua graniță stabilită la Viena. Momentul echivalează, practic, cu apusul unei epoci – o închidere a filonului copilăriei, așa cum o descria autoarea –, aceea a amintirilor luminoase specifice copilăriei și adolescenței în comuna natală și începutul perioadei întunecate, reprezentate de refugiu, de război și mai apoi de deceniile comuniste.
Un alt motiv pentru care volumul de față (revăzut și adăugit) este important privește, fără îndoială, segmentul din text referitor la fratele autoarei, Corneliu Coposu, simbol al demnității și lider al opoziției anticomuniste după 1948. Deși perioada postbelică a însemnat implicit și urgia declanșată de noul regim împotriva elitei românești interbelice, autoarea a ales să se refere doar tangențial la amintita perioadă, întrucât calvarul rememorat ar fi întunecat volumul, unul menit să aducă bucurie și lumină. Sunt însă de menționat referirile privind viața lui Corneliu Coposu de după eliberarea din închisoare (după 15 ani) și impunerea domiciliului obligatoriu în Bărăgan (Valea Călmățuiului), cu tot ceea ce a însemnat aceasta pentru sănătatea sa deja profund șubrezită (Corneliu Coposu se afla într–o stare de profundă emaciere, ajungând de la o greutate de 120 kg, la momentul arestării, la doar 50 de kg). Însemnările referitoare la acei ani din viața Seniorului conturează aceeași personalitate demnă, senină, nestăpânită de ură, un exemplu de generozitate și altruism, în ciuda tuturor încercărilor la care fusese supus de destin. Una din conversațiile avute cu acesta, expuse de autoare, este cât se poate de sugestivă în privința spiritului său: ,,[…]Dumnezeu m-a învrednicit să trăiesc și să-mi dau seama că tot ce-am crezut că este bine și adevărat așa a fost. Eu nu am nevoie de recunoștința unuia sau altuia. Tu crezi că cei care mă blamează știu ce fac? Nu știu, sunt mințiți!Amărâta asta de țară necultivată este ușor de manipulat și să sperăm că va fi la fel de ușor de adus la calea cea dreaptă!“.