Autumnale
1.
Dacă stai și aștepţi să vină noiembrie
să alergi gândul în nori
încearcă să nu uiţi adevăruri elementare
ca iubirile incendiate la apusul ce le atrage
să le pârjolească penajul.
Și de stai tolănit într-o altă dimensiune:
ascultă inima se preface
într–o vietate de care nu se teme nimeni.
Înalţă un imn Celui ce ţine
greutatea ta:
mâinile Lui s-ar putea să se îndepărteze
una de alta.
2.
Lumina e strălucire de sabie pe piept
alunecă din tine ce e bun
ce e rău închide în rană odată cu prietena ei
seara cea liniștită.
Nu e nimic de sperat de adăugat
până și perdelele și-au lăsat pleoapele
cu tristeţea lor de căprioară rănită.
Gândul alunecă
cine îl prinde înapoi înainte
e argint viu cheagul pe care cu greutate îl numești
chiar și acum încă speranţă.
3.
Era aparenţă acea întristare a apei
mișcată de peștele trezit prea devreme
de primăvară
sau numai zvâcnire a unui vulcan
prea obosit să se trezească de tot?
Poate e o întrebare de–acum fără rost
ca toate întrebările când sarea a măcinat fapte și lucruri
a ros amintiri cu dinţi de șoarece
iar memoria și–a pierdut elasticitatea.
Dar știu că încă
încă mai știu că
ceva dureros străbate oglinda
în care moartea venită pe la spate
strigă înăbușit
chemând la ospăţul ei ilegal
o armată care a pierdut ocazia
să își sărbătorească trezirea.
4.
De parcă cineva ar crede
că pentru a fi văzut Dumnezeu se preschimbă
în curcubeu
când se mimetizează
în ceea ce plutește în închipuire.
Presimţi și așa o ușoară vibraţie în aripile
unui fluture care se așează stângaci
pe suprafaţa unei sticle
în care a adormit nemișcarea.
Îţi dăruiește speranţa întârziată între lucrurile
de care vrei să te desprinzi
ca arătătoarele umbrei
pregătite deja de culcare.
Versuri de Spiridon Popescu
Privește, Doamne
Privește, Doamne, păsările pleacă,
Iubirile, mai toate, se destramă,
Copacii parcă sunt niște țigani
Ce duc în cârcă mari căldări de-aramă.
Privește, Doamne, câtă moarte vine!…
Azi nici poeții nu mai au putere
Să mintă că există nemurire –
Am fost lipsiți de orice mângâiere.
Privește, Doamne, doar un pic mai este
Și însuți tu, cel mai puternic sfânt,
Vei rugini, precum o simplă frunză,
Și vei cădea din ceruri pe pământ.
Septembrie
Cad poeții de pe socluri
(Vai, ce toamnă timpurie!…),
Precum cade-alene frunza
Plopului, cărămizie.
Noi, călcând pe ei prin parcuri,
Ne-ntrebăm, așa,-ntr-o doară:
S-or mai naște – asemeni frunzei
Alți poeți la primăvară?
Devorată de lupi
Tu încerci să te-apropii ca un vânt de
toamnă de mine,
obligându-mi frunzele de pe frunte să
cadă,
eu încerc să-mi strecor zăpada în tine
și să-ți flămânzesc lupii.
Într-o zi, parcă văd, o să fim găsiți
amândoi:
eu – la o margine de pădure, copac fără
frunze,
tu – în mijlocul unei păduri, devorată
de lupi.
Confuzie
Au trimis Toamna să ruginească frunzele
plopului
Dar, cum nu era nici un pic de lumină,
Toamna a confundat frunzele plopului
Cu sufletul meu.
Iată de ce, iubito,
Atunci când îmi pui urechea pe inimă,
Nu auzi nici o privighetoare cântând.
Bată-l pustia de arhitect!
La fiecare cădere de stea
Se pornește în mine un clopot
Răscolindu-mi ființa.
Bată-l pustia de arhitect,
Nu voi înțelege nicicând
Cum și-o fi putut imagina el
Sângele meu sub formă de clopotniță!…
Sângele
Îmi privesc sângele
într-o oglindă de frizerie
Și strig:
„Nu, nu se poate,
nu-mi aparține –
Pe câmpul de luptă
parcă avea
altă culoare“.
Telegramă
Rog, anunțați ministrul de resort:
Prin fața vieții mele se tot învârte-un
mort;
Să ia măsuri urgente să dispară
Pân’ nu apucă (scârba ordinară!)
Să îi arate vieții cum să moară.
Sufletul meu
Sufletul meu
s-a cocoțat în Măru’ lui Dumnezeu
și de acolo
de unde se vede ca-n palmă tot universul
privește amuzat
cum se opintește brancardierul
să-mi transporte cadavru’ la morgă.
Scrisoare de dincolo
Iubito,
Nu cred că-ți poți imagina nici în vis
Câtă lumină am în sicriu
De când Dumnezeu mi-a promis
Că, în curând, o să-L trimită pe Fiu
Să te ajute (sper să-Și țină cuvântul!)
Să devii una din frunzele gardului viu
Care îmi împrejmuiește mormântul.