Granițe subțiri

Cel mai recent volum de poezie al lui Aurel Pantea, Execuții, a apărut la Editura Cartea Românească, 2020, 96 p., în Colecția Cartea Românească de poezie.

Câteva chei de lectură ne sunt oferite în prefața semnată de Gheorghe Grigurcu, Aurel Pantea sau infernul devalorizărilor, de motto, A vedea totul dintr-o interioritate adâncă și depărtată, dar și de poezia ce deschide volumul și care dă și titlul acestuia, Execuții, Poemele filmează execuții, cum se depune liniștea după umori stridente și fiecare găsește în sine locul eșafodului, după aceea poți simți chiar timpul revărsându-se, gâlgâind ca sângele din trupul decapitat. Sigur că acestea nu epuizează misterul, ci deschid apetitul pentru lectură.

Poezia lui Aurel Pantea este un câmp de luptă între Cronos, Eros și Thanatos. Forțele sunt inegale, iar punctul de echilibru nu poate fi găsit. Și totuși acestea sunt forțe care au forjat dintotdeauna destinul uman și, prin urmare, poezia. De factură modernistă, lirica sa exprimă idei universale. Tonul este elegiac și sobru. Poeziile, majoritatea de mică întindere, concentrează incandescențe. Unele amintesc de haiku: Dintr-un april,/ la amintirea ta,/ toate drumurile se deschid/ spre grădini înflorite. Meticulos, Aurel Pantea finisează cu atenție poeziile: cuvântul este ales cu grijă pentru sonoritatea, imaginea și emoția la care poate oferi acces, nu solitar, ci în șirul pedant de cuvinte care alcătuiește versul. Clare, curate, poeziile sale sunt doar aparent purtătoarele unui înțeles imediat. Prin sugestie poetul obține un efect de clar-obscur redând profunzimea unor spaime atroce sau a unor lunecări în abis. O melancolie timidă filtrează mărturisiri deghizate, risipite în teritoriul crepuscular al volumului. Realitatea dezvrăjită, banalul cotidian lipsit de orizont sunt suportate prin escapismul călătoriilor lăuntrice. Între realitate și lumea interioară există granițe subțiri, permeabile: Atât de subțiri sunt uneori granițele / dintre ceea ce suntem acum/ și ceea ce nu vom mai fi,/ încât intrăm, fără să știm,/ în tăceri fluide.

Realitatea alternativă, la care poetul are acces, nu este una edulcorată, nici utopică. Lumea interioară este coagulată de un realism crud și de o acceptare a adevărurilor brutale. Doar memoria, fluidă, aduce la suprafață momente de răscruce ale unui timp trecut, propria viață, instantanee care se solidifică îndată, intrând în alcătuirea unei grădini de piatră. Unii străbat imperii, fac multe călătorii până găsesc starea lăuntrică unică, un aranjament de timpuri și locuri pregătit pentru fiecare, dar când o află, toate își schimbă prețul (…) alții o găsesc fulgerător, iar după aceea stau între două lumi și timpurile și locurile nu mai sunt ca înainte.

Este un spațiu auster, în care predomină negrul, crepusculul, necunoscutul și alteritatea, înstrăinarea, prefigurarea iernii, simbolizând actul final. Albul capătă conotații funeste. Din conviețuirea acestor nonculori se desface un evantai de emoții. O întreagă paletă de griuri conferă acestei poezii o subtilitate distinctă. Mare parte din titlurile volumelor anterioare arată o propensiune spre acest lucru: Negru pe negru, Nimicitorul, Recviem pentru tăceri și nimicuri, În urmă se sting toate luminile, Persoana de după-amiază, La persoana a treia.

Ce definește ființa umană? Aurel Pantea ne arată că Iubirea și Cuvântul. Dar în Execuții, Cuvântul și-a pierdut valențele sacre, el nu poate salva nici în poezie, nici în rugăciune. Este însă vehicul pentru furie și speranță: Poemul intră cu furia lui Christ printre zarafi,/ și toți își caută fețele ascunse,/ el biciuie fantasmele, încât se aude cum mor zeii/ în culturi bătrâne,/ el e salvarea/ de limbajele ce nu mai știu decât un singur cuvânt,/ și nu îl pot rosti,/ dar simt de departe arsura prafului, și-a pulberii, și-a cenușii. Odată furia și speranța consumate, cuvintele se topesc în liniște casantă.

Emoția inundă ușor, delicat acest spațiu auster.Precum într-o grădină de piatră japoneză, apa – fluiditate, mișcare, este înlocuită de nisip – static, eroziune, efemer. Și în Execuții elementul acvatic este desenat în nisipul amintirilor, iar sunetele, muzicalitatea creează cu undele lor același efect: și numai valuri dintr-un altundeva de foarte departe/ făceau semne că nici pe departe/ nu s-a terminat și muzicile vagi,/ în auzul nostru de pe urmă, același lucru îl spuneau. Din aceste încremenite unduiri se conturează amintirea iubitei, grădină înflorită, depărtat ecou al Cântării Cântărilor.

Trup, iubire, idee, nu au nici o șansă în fața Nimicitorului: Nimic de azi, nimic din trecut/ nu se mai opune, în miezul celor mai rebele/ revolte/ înmuguresc acceptări. Aurel Pantea ne oferă în Execuții o poezie a implacabilului.