Om și rugă
De ce mă chinui, Doamne?
Ispășesc povestea ce
n-am terminat-o încă?
Ar fi, din parte-mi,
gândul nebunesc,
să fiu un fel de
carne și de stâncă.
E-adevărat,
atunci când văd femeie
cu trupul gol
și pletele arzând,
neapărat îmi vine vreo
idee și poate chiar
mai întrevăd vreun gând.
Dar stâncă, Doamne,
n-aș putea să fiu,
căci sângele se simte-n
mine încă.
Și n-aș putea nici
visul să-ți plinesc
de-a fi și carne, om
și suplă stâncă.
Îngăduie-mi, pe loc,
cumva, greșeala,
că om am fost cu fapta,
osteneala și iartă-mi chinul,
dar și toată fala.
Și de va fi
să mă ridic, să cad,
te rog să faci
precum îmi promiteai:
Mă mântuie, curând,
din acest iad,
și-aruncă-mă, ca pe-o
monadă,-n rai.
Febră
Departe de jurămintele
de dragoste;
Numai eu și poezia
O altă visare
Stau singur…
cu singurătatea mea,
pe care o pot călca în picioare,
o pot bruftului
sau chiar o pot iubi.
Singurătatea e ca o depărtare,
te poți îndrăgosti de ea
ori ai putea-o privi cu mirare.
E o amică
destul de capricioasă.
Da, este ca o iubită, dar să nu
încerci să faci cu ea casă.
Când pare nubilă
și când debilă; mofturoasă,
uneori ar părea a fi frumoasă
și de neatins… ce te acaparează,
ca și cum ai fi învins.
Dar te scuturi,
asemeni unui cal nărăvaș,
spre alte orizonturi,
poate spre oraș, unde
îți îneci amarul cu paharul,
cu o altă visare ce odată
și odată va avea căutare.