Deunăzi, cu totul întâmplător, am fost martorul unei discuții cu valoare, cum să spun, apoftegmatică. Un om în vârstă, pensionar, a fost întrebat de un bărbat mai tânăr, probabil în activitate: Ei, cum e? La care bătrânul a răspuns: M-am obișnuit cu răul, ceea ce înseamnă că e bine. Omul a dat glas unei înțelepciuni, ce mai, patericale. Nici un sfânt părinte nu ar fi fost mai convingător. Întrebat la fel în pustie de un discipol, nu ar fi găsit un răspuns mai nimerit. Așadar, dacă te-ai obișnuit cu răul, ai descoperit binele. Totuși, cum vine asta?
O pletoră de filosofi și teologi au spus că răul de fapt nu există și că nu exprimă decât absența binelui. Răul nu ar fi decât un minus pus în evidență de lipsa factorului pozitiv. Am mari rezerve față de această explicație tocmai fiindcă am învățat destule de la sfinții părinți care nu au teoretizat, ci au trăit la propriu teologia. Și iată cum un om obișnuit care s-o duce la biserică din an în Paști, ajunge, hodoronc tronc, să rostească un adevăr cutremurător. Nu-și dă seama de gravitatea enunțului său și nici nu trebuie. Paradoxul astfel ne pune la grea încercare. Dar de aia e și paradox. Para-dox și nu orto-dox… E ceva pe deasupra, la limita patologicului. Și para-noia e tot un nous suprasolicitat, cu riscuri incalculabile. Toți paranoicii de fapt se biciuiesc pe ei înșiși întrucât forțează niște limite, dar pe urmă se prăbușesc în beznă. Și paradoxologia este o știință sau o artă a riscului. Ne-am obișnuit atât de mult cu răul încât am ajuns să spunem că e bine. Incredibil! Aici nu e însă un joc de cuvinte, o speculație șmecheră pentru a face ca extremele să se întâlnească, nici vorbă de așa ceva!
Obișnuindu-ne cu răul, facem o operație de rectificare. Cu alte cuvinte, ne ducem în cârcă necazurile până când simțim că ne dăm duhul, dar la un moment dat, într-un mod cu adevărat miraculos, are loc inversarea în sensul în care nu mai suntem călăriți de suferință, ci noi o călărim, conform formulei magistrale a lui Evola „chevaucher le tigre“. Sfinții părinți sinaiți, siriaci, capadocieni au știut exact acest lucru. Nu s-au lăsat intimidați de greutăți, ci se poate spune că le-au căutat cu lumânarea. Au avut nevoie de canoane dure și de canoniri neînchipuite. Deținuții politici au fost în felul lor tot niște sfinți părinți, care s-au nevoit până la transparență. S-au obișnuit cu răul, dar nu în sensul în care au fost îndobitociți, ci au făcut din rău o cale spre bine. Au învins desfigurarea și au găsit transfigurarea. E drept că mulți au ieșit cu totul și cu totul nenorociți și nu și-au mai recuperat nici vechea identitate, darămite să dobândească o ființă nouă, dar au fost și destui care, puși la încercare, s-au depășit pe sine și au obținut ceea ce în libertate, oricât ar fi trăit, nu ar fi căpătat.
Spun toate acestea deoarece la fel stau lucrurile și cu scriitorii. Dar e vorba de scriitorii adevărați care nu sunt neapărat și valoroși. Iarăși un paradox temut…
De-a lungul timpului, citind, făcând însemnări, scriind la rândul meu, mi-am dat seama că între asumarea condiției de scriitor și valoarea a ceea ce produci nu e musai să existe identitate. Autori foarte valoroși a căror operă e ca o floare minunată de portocal, dar cu rădăcini scurte, abia fixate într-un recipient de plastic, pot să nu aibă nici o legătură cu adevărul condiției propriu zise. După cum autori a căror desfășurare e lipsită de strălucire sunt înfipți adânc în pământul credinței și al vocației. Aceștia din urmă știu ce înseamnă autobiciuirea, știu ce amarnic e războiul cu propriul suflet, știu cât pot suferi fiindcă nu vor purta niciodată haine de gală. Ei sunt ca sfinții părinți sau ca deținuții politici, care se luptă cu răul, pentru a găsi în cele din urmă binele, adică acordul sublim care face din munca lor, fie și lipsită de valoare, o veritabilă jertfă.
Cu acest prilej îmi amintesc de o reflecție a lui Beckett din „Așteptându-l pe Godot“, care sună cam așa: „Universul e plin de țipete, dar obișnuința este o mare surdină“. Nimic mai bine zis, dar pe de altă parte înțeleg și teribila limitare a gândului. Este adevărat că într-o lume în care suntem dominați de „banalitatea răului“, reacțiile de împotrivire se înfundă în manșonul de pâslă al surdinei. Dar răul are și o dimensiune care convertită pune în evidență o cu totul altă perspectivă decât cea curentă.
Tot deunăzi am urmărit pe National Geographic un documentar despre lagărele de exterminare naziste. Este incredibil ce a putut să se întâmple de-adevăratelea, dar și mai mult lipsit de crezare e faptul că am ajuns să facem marfă din cele mai cumplite orori. Doar că altfel cum să răzbească prin timp mărturiile? Și ce ne-am face fără mărturii, fără martori și mărturisitori? Așa că supraviețuitorii nu sunt neapărat aceia care și-au păzit pielea, ci și aceia care au avut misiunea de-a transmite mai departe ce au văzut. Cum am mai spus și cu altă ocazie, dacă n-ar fi existat evangheliștii, mai știam de Hristos? Da, universul e plin de țipete și urlete, răul nu e absența binelui, ci ESTE, are statut ființial. Ca dovadă că după ce am fost călăriți de el, prin rectificare, îl călărim noi și-i smulgem unul câte unul colții veninoși, așa cum fac eroii mitologici cu balaurii care-i atacă.
Pensionarul evocat la începutul acestor rânduri ajunge astfel prototipul fiecăruia dintre noi. Când ne dezbrăcăm veșmintele elegante, scoatem la iveală cicatrici înspăimântătoare. Sunt tranșeele în care am luptat cu noi înșine pentru a salva viul din noi înșine. Nu viața, ci viul. Nu negăm așadar existența răului, îl respectăm, dar îl dorim înfrânt. Asta e toată filosofia. Sfinți părinți, deținuți politici, scriitori, oameni bătrâni și săraci, toți laolaltă formăm o armată concentrată asupra unei mize maxime.